Relaţii de dependenţă, gelozie şi invidie de Emanuela Mazzoni

Dependenţa, gelozia, invidia

Principalele riscuri în relaţia de cuplu sunt dependenţa, gelozia şi invidia, care au tendinţa de a închide relaţia (şi persoanele) în scenariile repetitive ale gesturilor, emoţiilor şi gândurilor.
Cel care a experimentat o relaţie blocată în dependenţă, gelozie sau invidie, ştie ce înseamnă să te simţi fără speranţă, neîndrăgostit de celălalt sau încărcat de resentimente împotriva sa.

Dependenţă

Legătura ataşamentului favorizează şi sprijină, în special în faza iniţială a relaţiei, formarea unei legături de ataşament în sine şi a unei griji care devine progresivă (paralel cu relaţia care se dezvoltă) indicele cel mai prezicător al duratei relaţiei în sine (Weiss , 1982; Ainsworth, 1982, 1989, Belsky, Nezworski, 1988; Hazan, Zeifman, 1994).
Pentru a stabiliza legătura se apelează la un ataşament din ce în ce mai dens şi intens până când devine atât de indispensabilă acea relaţie, că se trăieşte cu frica de a o pierde.
În acest caz Bowlby identifică în legăturile nesigure din copilărie o evoluţie care deseori rezultă problematică. În acesti subiecţi nu s-a maturizat capacitatea de a se separa şi se consolidează o legătură de preferinţă cu familia de origine în loc să se atribuiască în mod special funcţia de „bază sigură” pentru relaţia cu partenerul.
Dependenţa se explică în imposibilitatea de a nu avea un partener sau în a se simţi obligat de a obţine un anumit comportament.
O frază tipică care poate ascunde o dependenţă este: „Mă gândesc mereu la tine.” Această frază implică faptul că nu este posibil să nu te gândească, sau mai ales, că existenţa unuia depinde de faptul că există cineva care îl gândește. Acest lucru poate să se trasforme în acel copil cu acea senzaţie de a nu exista în cazul în care nu este gândit de către mama sa.
Cât în ceea ce priveşte spaţiul mintal, timpul mintal și angajamentul mintal favorizează o unică relaţie?
Fiecare dintre noi simte nevoia de a îşi recupera propriul spaţiu şi propriul timp pentru a putea realege cum să îl investească.

Produce iritare, neînţelegere şi echivoc:
– Neînţelegerea
Este incapacitatea de a găsi sensul comportamentului care celălalt îl pune in practică. Deşi este clar şi evident faptul că celălalt face şi de ce face, membrii cuplului nu împărtăşesc sensul. Fiecare dintre ei nu înţelege cum celălalt nu înţelege că ceea ce face el nu este ceea ce trebuie să se facă în acea circumstanţă. Confruntarea este sterilă pentru că fiecare gândeşte „este posibil să nu înţeleaga că …?”. Neînţelegerea este tipică cuplurilor în care nu coincid priorităţile, valorile şi concepţiile şi, prin urmare, se structurează în ele imposibilitatea de a împărtăşi metoda şi scopul comportamentului, se ridică nivelul de control şi de observare al comportamentului celuilalt şi se slăbeşte afecţiunea reciprocă. Neînţelegerea între cel care are controlul excesiv asupra realităţii şi cel care are un auto-control inhibitor trebuie să fie „mediată” cu ajutorul implicării emoţionale a primului şi eliberarea de inhibiţii (cu creşterea autostimei) pentru al doilea pe baza comunicărilor dinamice – interactive şi empatiei cognitive. Procesul de „eliberare” necesită transmiterea de informaţii clare şi obiective pe baza cărora subiectul inhibat poate obţine confirmarea privind valoarea sa obiectivă şi potenţialele sale reale.

– Echivocul
Există un echivoc în comportamentul a două persoane atunci când acţiunile lor nu sunt sinergice şi orientate către aceeaşi finalitate sau, în cazul în care sunt îndreptate către acelaşi scop, sunt realizate în moduri şi timpuri diferite. Nu există un acord în realizarea activităţilor şi a angajamentelor şi exprimarea energiilor lor este revărsată pe trasee care nu se întâlnesc niciodată. Un cuplu trăieşte într-o situaţie de echivoc atunci când în interior există o lipsă de acord stabil şi o configuraţie definită: rezultatul unor decizii comune şi concordate. Echivocul duce la o lipsă de încredere, la suspiciune, la controlul comportamentului celuilalt finalizat de către satisfacţia propriilor interese. Structura echivocului este valabilă între doi subiecţi cu o activare puternică dar cu finalităţi diferite. Cele două părţi nu reuşesc să îşi recunoască reciproc trăirile lor şi, chiar dacă se simt legaţi între ei, le lipseste forţa de a se implica în mod sintonizat şi de a se linişti prin acţiunile celuilalt. Deplasarea scenariilor şi a structurii relaţionale se realizează cu ajutorul unor comunicări de empatie afectivă si empatie cognitivă care sunt produse pe baza unei stingeri a relaţiei inflamabile în prealabil.

– Iritarea
Este percepţia de gesturi, de maniere, mirosuri, sunete, gusturi, imagini care provin de la o persoană împotriva căreia se are o reacţie de refuz „epidermic”. Este însoţită de forme de resemnare sau suportare a celuilalt. Iritarea în relaţie creşte sau scade în funcţie de distanţa relaţională între cei doi membrii al cuplului: problema apare atunci când distanţa relaţională devine mai intimă. O structură relaţională de iritare trebuie să evolueze înspre o integrare echilibrată, unde scenariile ataşamentului şi a liniștei apatice se dezvoltă, prin intermediul acţiunilor de informare detaşată (liberă de echivocuri şi dependenţe) şi de încurajare la acţiune, cu comunicări de empatie cognitivă şi dinamică interactivă.

–- regăsirea de sine, a propriei identități, a unicităţii şi învăţarea a ceea ce înseamnă a se elibera de celălalt, construirea propriilor spaţi, momente, timp. Reflecţie.

Gelozia

Freud a investigat gelozia din punct de vedere psihodinamic şi evolutiv ajungând să ipotizeze trei tipuri diferite de gelozie, cu diferite grade de dramatizare. Rădăcina geloziei rămâne oricum unică.
Bowlby, în 1988 a definit gelozia „un răspuns emoţional legat de pericolul pierderii şi sustragerii partenerului, care este conectat la reacţiile de anxietate, furie şi agresivitate care au funcţia de a proteja relaţia în sine.”
Persoana geloasă demonstrează dorinţa de posesie a celuilalt dincolo de constatarea obiectivă unui al treilea în relaţie. Implică un subiect (gelos), un obiect al dorinţei şi un subiect rival. Ceea ce experimentează persoana geloasă este lipsa de ceva care îi aparţine:
„Mi-a fost luat locul (rolul) care îmi aparţinea”.

În urma acestei sustrageri cresc frământările în ceea ce priveşte ceea ce s-a întâmplat, ceea ce s-ar fi putut întâmpla, ceea ce ar fi potrivit pentru mine să fac, ceea ce ar fi trebuit dar nu am făcut. Creşterea activării interne, produce o creştere a „rumegării”, care poate duce la creşterea furiei, ceea ce poate duce la un gest extrem.

Furia dezlănţuită este mai periculoasă la bărbaţi decat la femei.
D’Urso şi Trentin în 1992 susţin că bărbaţii sunt mai predispuşi decât femeile să ia iniţiative deschise în caz de trădare, încearcă deci să discute problema, să facă faţă rivalului sau să atace partenera. Dimpotrivă femeile se pare că externează mai puţin gelozia şi comportamentele asociate suferind cu toate acestea în mod mult mai intens de sentimente negative, cum ar fi disperarea, depresia şi bolile psihosomatice.

Relaţiile care se produc sunt acelea de dezamăgire şi intoleranţă („eu nu îl/o mai suport”, „îl urăsc”, „trebuie să recuperez ceea ce îmi aparţine!”), până la acte de violenţă extremă.

– Intoleranţa
Relaţia de intoleranţă are loc atunci când două sau mai multe persoane opun în mod reciproc structure articulate de comportament. De exemplu unul este ordonat, precis, metodic, ripetitiv, iar celălalt este confuz, vag, inovativ şi creativ. Există intoleranţă faţă de orientarea generală a celuilalt. „Nu se poate să improvizezi mereu”, spune unul şi ecoul celuilalt este: „Vrei să faci mereu acelaşi lucru”. Gradul de conştientizare a intoleranţei este însoţită de explicaţia tensiunilor, furiei, agresivităţii sau depresiei existente de ceva timp în interiorul cuplului destul de frecvente şi ameninţătoare. Intoleranţa este o relaţie ideal-tipică care se întâlneşte între acei subiecţi purtători de două scenarii diferite, unul al fricii şi al dramei controlului iar celalalt al detaşării şi al gândirii divergente. Din punct de vedere ale acţiunilor comunicative primul este purtătorul anxietăţii responsabilizante, al doilea ale informaţiilor detaşate. Relaţia între subiectul purtător de ataşament şi subiectul purtător de plăcere şi dorinţă este o relaţie de disponibilitate. Pentru a se concretiza această deplasare „intoleranţii” au nevoie de sprijin şi liniște, acţiuni comunicative caracterizate de empatie afectivă. Primul (centrat pe frică şi pe control) este confirmat de controlul (inhibitor) prezent în activitatea de susţinere şi prin urmare poate lăsa drama fricii şi controlului deschizându-se către ataşamentul afectiv, al doilea este confirmat în gestiunea internă a gândului său divergent şi creativ prin efectul tranchilizării care îl deschide către emoţionalitate. În prezentarea procesului de tranchilizare (propus în cartea „De la emoţii la sentimente” de Vincenzo Masini) s-a descris acest proces ca şi combinaţia dintre un echilibru cumpătat de comunicare  dinamică, simbolică şi narativă (în ordine). Transmutarea emoţiei este posibilă deoarece tranchilizarea confirmă componentele cognitive şi dinamice ale scenariului de detaşare.

– Dezamăgirea
se implantează în permanenţă atunci când două persoane au interpretat, creându-se iluzii, comportamentul celuilalt în sintonie cu propriile aşteptări. Dezamăgirea poate să apară brusc, ca urmare a unei trădări sau a unei înşelăciuni, dar ea creşte lent cu experienţe mici puțin perceptibile. Dezamăgirea se formează prin intermediul dubiului neexprimat și neclarificat, devine certitudine negativă, deprimantă şi stresantă, şi duce la dezorientarea şi la căutarea de sublimare a dorinţelor neîmplinite. Dezamăgirea este relaţia ideal-tipică care există între scenariile de activare puternică (încurajatorii) şi scenariile de emoționalitate puternice (cei care se implică, angajatorii). Primii tind înspre acțiune, secundarii către plăcere. Antidotul este o relaţie similară complementarității în care ambele părți pot găsi spațiul lor corespunzător; prin sprijinirea primului se responsabilizează şi se controlează şi prin recompensă al doilea găseşte satisfacţie şi pace. Ambele procese necesitează comunicări dinamic – interactive.

––– Orientarea şi valorizarea propriei unicități, schimbare de drum. Potoleşte furia. Să înveți cum să previi încărcătura furiei.

Persoana geloasă trebuie să înveţe să schimbe traseul interior înainte de a creşte gelozia.
Partenerul are nevoie să înveţe să NU îl facă să fie gelos pe celălalt cu multiple atenţii şi întreprinderi care să diminueze tensiunea. A se învăța să se țină cele două relații separate, pentru faptul că orice relaţie este unică în felul său, potențierea unicității. În momentul unei întâlniri de grup, să ştie să dezvolte afectivitatea şi interesul unuia față de celălalt (retrăgându-se înapoi).

Invidia

Este o trăire interioară mai mult sau mai puţin explicită caracterizată de dorinţa de a deţine ceva care este a altora sau care alții încă nu sunt în posesie. În procesul de invidie sunt prezenți doi factori: un subiect (cel care probează invidia) şi un subiect al dorinței care nu poate fi „satisfăcut”. Invidia implică şi un pasaj următor care este izolarea în sine până la ruşine şi devalorizarea celuilalt. Este definită de către Sf. Paul, (Pro 14:30), „putrezirea oaselor.”

„Vreau ceea ce nu am avut niciodată şi mă coroade înlăuntru.”

De foarte multe ori persoana care invidiază, doreşte o perfecţiune care nu există în realitate. Doar pentru că el nu are ceea ce ar vrea, crede că ceea ce nu are este la perfecțiune ceea ce ar putea avea.
De fapt ceva este o dorință, altceva este viaţa de zi cu zi a unei relaţii. Riscul mecanismului invidiei este acela de idealizare a unei relaţii care nu poate fi trăită şi tocmai pentru că nu poate fi trăită, atunci este idealizată ca şi perfectă. Acestui lucru urmează o experienţă perpetuă de nemulţumire faţă de ceea ce se are şi un elan constant (fuga gândurilor) către ceea ce s-ar dori.
Freud a fost primul care a susţinut că componenta feminină a invidiei ar fi neapărat în centrul dezvoltării psihologiei feminine. Invidia este mai periculoasă la femei deoarece aceasta stârneşte capacitatea de strategie al femininului, care ţese un complot pentru a obţine ceea ce vrea. Strategia feminină știe să fie în mod deosebit subtilă şi invizibilă deoarece se conectează controlului.
Nimeni nu admite de a fi invidios, în timp ce primul pas pentru a depăşi invidia este chiar acela de a îi admite existenţa.

Produce epuizare şi ezitare:
– Epuizarea
Este fructul unei relații care, în fața diferitelor aşteptări de la menajul uzual, se exprimă într-o secvenţă de manifestări expansive neaşteptate, frapante şi estetice, „mult deasupra” dar neclare şi prea superficiale pentru a fi interiorizate ca şi parte stabilă şi confirmantă a culturii şi a tradiţiilor cuplului. Se avertizează prin intermediul unei nelinişti existențiale sau prin emersiunea de comunicaţii isterice cărora nu le este dat nici un feed back. Epuizarea este denumirea acelui tip de relaţie care există între scenariile de detaşare şi creativitate inovativă şi scenariile de pace. Ambele părți sunt stresate de comportamentul celuilalt. Ei pot ajunge la o relație de întâlnire dacă, prin comprehensiunea intuitivă a trăirii lor, obțin din comunicările de satisfacere afectivă (pentru scenariul celui detaşat) cu comunicări empatice şi dinamice şi de responsabilizare (pentru subiectul liniştit şi apatic) cu comunicări simbolice.

– Evitarea
Diferenţa dintre sensibilitate şi emotivitate consistă în variata profunzime interioară realizată într-o experienţă. Persoana sensibilă este invadată de emoţiile care le experimentează, persoana emotivă reacționează cu rapiditate în comportamentul său exterior fără a absorbi în profunzime emoțiile trăite. Persoana sensibilă se prezintă ca şi inhibată şi în impas, persoana emotivă apare neinhibată. Evitarea în cuplu este consecutivă imposibilității de a împărtăşi trăiri emoţionale similare dar diferit asimilate şi produce o distanță de indiferenţă între cele două. Evitarea este un proces tipic care se declanşează între un subiect emoțional, care se implică şi fără inhibiţii şi un subiect introvertit, sensibil şi inhibat. Ambele părți sunt caracterizate printr-o tendinţă puternică de arousal, care se dizolvă numai printr-un dialog între ele. Relaţia de dialogicitate se stimulează cu ajutorul proceselor de empatie cognitivă (simbolică) şi dinamică interactivă, asumând relației interpersonale trăsături de responsabilizare (pentru extrovertit) şi de încurajare (pentru introvertit).

–– Cum să transformăm dorinţa în realitate, prin acţiuni concrete.

Asiguraţi-vă că oamenii care invidiază, simt efortul, perseverența şi angajamentul cu care s-a reuşit să se atingă acel obiectiv. Acesta ca să poată ştii în mod concret care instrumente şi care relaţii sunt de ajutor pentru a ajunge la acea situație. Să se ştie cum să se argumenteze reuşitele proprii, explicând în mod clar modul în care acestea au fost construite. Câtă oboseală, care intuiţie, care talent.

1. nevoia de siguranță: atunci când nu are importanță cine este el sau cine este ea dar ceea ce contează este să stea împreună.
2. dragostea competitivă: mai devreme sau mai târziu voi reuși să îl/o fac/devină ceea ce ar putea fi.
3. la bază este doar o excitație mintală.
4. narcisismul de cuplu: alții ne admiră şi ne invidiază pentru că suntem cu adevărat un cuplu foarte frumos. Restul nu contează.
5. atunci când o logodnă devine lungă, prea lungă, astfel încât îți trece dorinţa de a încerca să trăiți împreună.
6. aşteptăm să decidă părinţii noştri pentru noi.
7. numai el/ea poate să îmi dea ce-mi lipseşte. Ştiu că e un fel de dependență dar dacă nu există îmi lipseşte şi nu pot să nu i-o spun tot timpul.

Traducere de Elisabeta Petrescu

• Articole