Lună: februarie 2013

Teza a doua a conștientizării: Intrarea în corp şi ieşirea din corp de Vincenzo Masini

Intrarea în corp şi ieşirea din corp
Primul nivel de conştientizare se poate considera structurat în percepţia sine-ului corporal, prin percepţia de semnale senzoriale vizuale, olfactive, tactile, gustative, gustative, kinestezice şi auditive.
Corp, emoţii şi minte sunt aspecte diferite ale unei unităţi organice de care devenim conştienţi printr-o acţiune de echilibrare a corpului nostru sau prin senzaţia fizică a propriei existenţe.
Intrarea în corp corespunde cu construirea conştientă a unei viziuni ştiinţifice a unui schimb continuu de energie între sute de miliarde de unităţi celulare; ieşirea din corp corespunde unei viziuni existenţiale care vede corpul viu, pulsant, sensibil şi inteligent.
Viziunea ştiinţifică este acută, viziunea existenţială este sacră. Ambele sunt condiţionate de limitele lor. Ştiinţa deviază de la plăcerea considerării corpului ca un templu al evoluţiei trăite de către EU, dar corpul sacru face ca semnificaţia evolutivă a EU-lui sa fie relativă. Dacă intru în mine, opresc gândurile şi pun toata atenţia mea conştientă asupra senzaţiilor din momentul de faţă, dacă simt tot corpul ca un tot unic care pulsează şi respiră; aşadar, această plăcută experienţă Vipassana mă duce departe de EU, de felul în care este conceput în modernitate.
EU-l conştient este într-adevăr reflecţie mentală, nu doar o simplă reflecţie, dar nu este încă reflexivitate relaţională.
Eu-l conştient este o etapă evolutivă formidabilă care însă ne copleşeşte cu nevoia sa agravantă de existenţă. Îl simţim înlăuntrul capului, îl avertizăm atunci când reuşim să fim prezenţi în noi înşine, atunci când uneori mintea este silenţioasă, atunci când corpul respiră şi percepţia existenței se extinde către frunte, către ceafă şi către gât, la torace, la centrul pieptului, la inima care bate. El pare adevăratul centru unde fluctuează emoţiile de tristeţe şi de bucurie care, depăşind diafragma, conduc la abdomen unde viaţa este mult mai primitivă şi animală.
Mulţi definesc această condiţie conştientizare, din punctul nostru de vedere nu este aşa.                                                                   

Conştientizarea” este de asemenea o stare de iluminare care permite fiinţei umane „să fie conştientă de a fi conştientă” dar acest lucru nu este posibil să se stabilizeze dacă nu este împărtăşit într-o relaţie reflexivă. „Fiecare grad de conştientizare dobândit de către fiecare persoană trebuie să fie împărtăşit şi transmis cu ajutorul sentimentelor.”
Multe persoane reuşesc să atingă un nivel de conştientizare, dar uită să facă a doua parte a traseului, gândind faptul că rămân conştienţi închizându-se în sine.
Acest model de conştientizare individualist şi nefericit, chiar pretinde să ofere o dimensiune de iluminare conștientă ca și cum ar fi o condiţie stabilă şi dobândită o dată şi pentru totdeauna de către acea persoană „iluminată”. O viziune limitată care încearcă să reconducă la raţionalitate parţială o stare de graţie în alt mod nedefinită.
Starea de conştientizare este un mod de existenţă care este departe de simpla atenţie individuală perceptivă și intuitivă, deoarece creierul nostru poate fi conştient şi neatent în acelaşi timp. Percepția noastra atentivă este întotdeauna selectivă. Noi nu suntem întotdeauna atenţi la tot ceea ce se întamplă şi, de multe ori, starea de conştientizare implică o neatenţie voluntară la multe semnale externe şi interne, în special la semnalele şi semnele care ne îndepartează de conştientizarea în sine.

În schimb, în tradiţia psicologică[1] cele două procese ale atenţiei şi ale conştientizării sunt prezentate ca indisolubil legate şi pentru acest motiv teoriile despre conştiinţă şi inconştient nu se deplasează în largul lor în fața stărilor sufletului şi ale minţii care implică forme de conştientizare posibile atât în condiții de vigilenţă, luciditate şi veghe cât şi de alterație, confuzie mentală sau vis.

A) Acest model ştiinţific de „intrare în corp”, prin analiză, intuiție sau iluminare se prezintă ancorat doar unui proces conştiențial. În acest cadru intrarea în corp nu implică conştientizare şi este din păcate tipică maselor mari de „inconştienţi” care riscă să rămână prinşi în capcana oportunităţilor existenţiale irosite. Mase care par subiectivităţi incomplete.
În funcţie de perspectiva fenomenologică, de fapt, întoarcerea la realitate are loc prin realizarea „unei relaţii sociale cu alți subiecți în formă de cunoaştere noematică[2], empatică, precum şi prin acte sociale sau locutive” pe care eu, precum persoană, devin din punct de vedere etic, semnificativ. Persoana, aşa cum este indicată atât de Husserl cât şi de E. Stein, este de fapt „suiectul unei lumi înconjurătoare într-o împletitură de relaţii, punctul central al unei lumi în mod specific umană care este pentru mine, dar, de asemenea, în mod consecutiv în relaţie cu alţii. O societate de persoane care trăiesc într-o relaţie de inter-comprehensiune care constituie atât o subiectivitate socială cât şi o comunitate spirituală obiectivizată”.

B) Modelul existenţial al EU-lui care „părăseşte corpul” este de obicei descris ca un proces prin care:
1) acel Sine psiho-corporal este rezultatul integrării EU-lui cu corpul fizic
2) blocajele corporale tind să se dizolve şi proiecţiile mentale să se reducă
3) acel Sine psiho-corporal se îmbină cu corpul energetic, denumit de asemenea corp  subtil sau aura.
4) percepţia interacţiunilor energetice dintre oameni şi lume devine conştiința uniunii cu Totul (Samādhi[3]) într-o expansiune nedefinită şi nelimitată, depăşind toate limitele unui sine limitat.
5) EU-l se dizolvă în Tot. În forma cea mai profundă rămâne pură conştientizare de a fi întregul Univers, fără subiectul care percepe şi fără obiectul perceput.

În funcţie de conştientizare, ambele modele de intrare şi de ieşire din corp, prezintă limite  obiective:
În primul rând depășirea EU-lui nu înseamnă dispariţia lui așa cum apare prea frecvent în căile de conştientizare care utilizează regresii meditative. Depăşirea este ceva foarte diferit de dispariţie, deoarece presupune o permanență a EU-lui chiar la nivele mai ridicate, superioare de conştientizare. Deja conceptul de persoană este, într-un fel, o formă de depăşire a acelui EU corporal descris până acum.
În al doilea rând, iluminarea totală, şi anume acea stare de trezire anunţată în special în tradiţiile meditative orientale ca și dificilă pentru a fi descrisă în cuvintele unui limbaj doar experimental, este prezentată ca o erodare a individului. Ieşirea din corp este, la urma urmei, identitatea subiectivă care se pierde în Nirvana, deoarece numai dizolvarea EU-lui permite experienţa statelor conștiențiale mai extinse. De exemplu, cu privire la calea dizolvării ego-ului, în tradiția shivaită din Kashmir, Daniel Odier scrie: „Este minunată o astfel de modalitate de a intra în contact cu lumea, dar de asemenea, are ceva înspăimântător pentru un occidental, impresia de anxietate la început, de a te dilua în obiectul percepţiei. Am consolidat ego-ul nostru într-o asemenea măsură, că este dificil să începi să simţi cât de repede el poate să dispară atunci când se atinge lumea cu adevărat”[4].
Pentru această cale, meditaţia şi rugăciunea nu sunt deloc reconfortante și seamănă cu noaptea spiritului la misticii creştini pentru care, cu toate acestea, senzația de dizolvare este întotdeauna doar temporară.

În al treilea rând chiar intrarea în corp implică o formă diferită, dar tot încă de dizolvare a EU-lui. Alexander Lowen[5] indică trei etape ale procesului de construcţie de sine psiho-corporal în această ordine: 1) Conștientizarea EU-ului și al propiului corp; 2) Expresia completă a propriilor sentimente; 3) Stăpânirea de sine, sau mai bine zis libertatea de a fi noi înşine. Stăpânirea de sine poartă către o ființă umană integră bine înrădăcinată în un sine psiho-corporal în timpul „unei călătorii destinate descoperirii de sine. Nu este o călătorie rapidă, nici uşoară, și nici lipsită de temeri. În unele cazuri poate dura întreaga existență, dar recompensa este sentimentul că viaţa nu a trecut în zadar”[6]. Continuarea călătoriei pe căi mistice, care ar face posibilă experimentarea a ceea ce există dincolo de graniţele sine-ului psiho-corporal în sine, nu este atât de liniştită.
O prima descriere este aceea a unei emersiuni de o calitate care favorizează dizolvarea ego-ului (cfr. Eric Baret[7]) şi este capacitatea de a se abandona, de a nu a avea proiecte. Alunecarea în nodurile coincidențelor şi revărsarea în cursul vieţii este unul dintre nucleele primitive ale monahismului.
Acest abandon este un pas în „noaptea simţurilor”, descrisă ca o ruptură între imaginea care un individ o are de sine şi cine este el în realitate. Adevaratul EU se predă vieţii și operează un prim pasaj înspre conștientizare. Aceasta este faza care construieşte cunoaşterea propriilor scenarii ocazionale şi stabile, şi de asemenea, prima recunoaștere a proceselor profunde, individuale sau colective, cum ar fi complexele arhetipale. Dar chiar şi această cale nu este infinită, deoarece cunoaşterea de sine este limitată din punct de vedere obiectiv, doar dacă nu se confundă cu vasta producție de imagini, de gânduri, de asociaţii, de senzatii şi de emoţii ale minţii noastre. Şi în această producţie nu este nimic mistic.

Elmar Zadra descrie foarte bine modul în care clientul, însoţit să traverseze straturile ariei socializării şi ale caracterului, ajuns să atingă rănile sale, reuşește „să cadă” în adevăratul sine în mod spontan. Singura excepţie este aceea a clientului victimă, care tinde să rămână cu rănile sale chiar dacă nu le simte până la capăt şi care prin urmare trebuie să fie ajutat să înţeleagă mecanismul descoperirii de sine în mod progresiv, către natura intimă a ființei sale.
C.G. Jung[8] are aceeaşi viziune asupra faptului că extinderea conştientizării este o prăbuşire în sine pentru a permite să emeargă tot ceea ce inconştientul conţine.
Obiecţia teoretică care o formulăm se referă la faptul că nu vedem necesitatea dizolvării individualității pentru a accesa la viziunea unui Tot unitar. Jung presupune că Totul şi viziunea inconştientului complet sunt acelaşi lucru şi aceasta înseamnă aducerea la lumină a conştientizării în inconştient, personal şi colectiv, de unde derivă prin urmare senzația de totalitate şi de conexiune cu toate existența. Dar subiectivitatea acelui care vede este tot un EU; şi aceasta este deja o problemă rezolvată de secole de către filosofia cunoaşterii.

Metaforele poetice ale acestei totalități aparţin fazei „romantice” a modernităţii care a rămas pe deplin în urma noastră. Chiar şi conştientizarea „romantică” a trebuit să se facă mai mult reflexivă şi adică să traverseze Descartes (cogito ergo sum) şi Husserl (cogito rescogitata) pentru a depăşi eşecurile empirismului şi raţionalismului (alte două moduri de a vedea reîncarnată chestiunea lui Confucius şi a lui Lao Tse).
Intrarea şi ieşirea din corp sunt descrise ca și posibilitatea de a sta pe pragul unui spaţiu infinit sau ca și senzația de a trăi în interiorul corpului fizic. Corpul este deci văzut ca o coajă exterioară, subiectul este în fuziune cu percepţia a ceea ce vede, realizează înlăuntrul conştiinţei sale vacuitatea intrinsecă a realității de sine, stabilizează contactul cu vidul existenţial al anxietății şi conştientizare sa de a fi pe punctul dizolvării extreme. Ambele modele de intrare sau de ieşire din corp prezintă, în plus, riscul exaltării celor mai iraţionale componente (emoționale și pasionale), mai degrabă estetice decât raţionale, ale reflexivității conştiente.
Dacă este adevărat că EU-l este o etapă evolutivă, reflexivitatea relaţională face ca relația în sine să depăşească puterile singularilor EU; evoluția relaţională a EU-lui este în NOI cu o mai mult sau mai puţin prezentă reflexivitate conştientă. Reușim să definim NOI atunci când relaţia este în curs de desfăşurare? Foarte rar. Noi vedem sensul relaţiei doar atunci când încetează şi are dovezi foarte vizibile ca atunci când suntem trădați, sau atunci când o relaţie se estompează în timp ce noi credem că este încă activă.

Figura antropologică fundamentală rămâne aceea de inter-dependenţă. Chiar şi faptul de a gândi la noi înșine, individualizarsi ca și identitate, este întotdeauna în funcţie de modelele semnificative care au marcat creşterea noastră. Gândul în sine este întotdeauna în relaţie indisolubilă cu ceea ce alţii au comunicat sau au însemnat pentru noi. Gândirea nu este niciodată o construcție pur şi simplu individuală, pentru că este o experiență vitală, condiviză cu ceilalţi cu care se comunică. Din acest punct de vedere se poate spune că aparținem întotdeauna unei lumi, unui orizont intenţional şi emoţional, în care suntem plasați. Persoana umană este o subzistenţă individuală, care păstrând totuși singularitatea sa şi depăşind singurătatea sa ontologică, din punct de vedere structural este în tensiune pentru a se deschide celuilalt și întregii fiinţe. Persoana, tocmai pentru că este ea însăşi, are o nevoie indisolubilă să relaționeze. Persoana nu este numai subzistenţă, dar de asemenea este comunicare şi relaţie. Dacă această deschidere către celălalt este un element constitutiv al persoanei, putem înţelege modul în care comunicarea nu este o posibilitate suplimentară, dar o experienţă fundamentală care realizeazază, îmbunătățește și completează aceeaşi persoană: Prima experienţă a persoanei este experienţa celei de a doua persoane: Tu. Atunci când relaţia se atenuează sau se alterează, EU-l pierde profund pe mine însumi: orice nebunie este un eșec în relaţia cu ceilalţi. Alter devine alienus, şi EU-l devine străin mie însumi, alienat. Aproape că s-ar putea spune că eu exist doar în măsura în care exist pentru alţii.

Teza fundamentală este: corporalitatea are o importanţă deosebită în procesul de a deveni persoană, prima etapă a conștiinței care devine conştientă. Acest pasaj istoric al conceptului de persoană are loc în creştinism şi în filosofia Occidentului care nu îşi poate permite să alunece în procese regresive trădând misiunea sa istorică. Principala critică a transpersonalului se referă tocmai la lipsa de claritate cu privire la acest punct fundamental: existenţa EU-lui şi depășirea sa este un proces de creştere înlăuntrul relaţiei care, dacă devine reflexivă, permite ieşirea din angoasa de moarte.
Isus din Nazaret devenind Hristos nici nu a intrat şi nici nu a ieșit din corp, mai degrabă a eliberat trupul său de dimensiunile spaţio temporale traversând prin Sindone. „Acum, caracteristica lui Hristos este aceea de a fi persoană sau mai bine zis un nod într-o reţea de relaţii”, spune Raimon Panikkar[9] şi continuă argumentând: „conştientizarea, care nu este cauză pentru ea însăși, este intrinsecă cunoaşterii unui lucru… deci această Lume, care nu este un Absolut în sine și pentru sine, lasă loc unei origini, care permite un fundament care să o susţină şi aşa mai departe”(p. 156). În acest fel Panikkar descrie importanţa lui Brahman în primele patru sūtra[10] din Vedānta[11] şi fundamentul său devine cunoașterea faptului de a avea o conștiință, conștiință care ne face conştienţi de faptul că conştiinţa în sine nu este cauza de ea însăși. Jocul logic este extrem de important pentru a înţelege sensul corporalității a lui Isus Hristos.” Purtând problema epistemologică la esenţialul pur, Panikkar scrie (pag. 44) … am încercat să arăt că afirmaţia creştină „Isus este Hristos” nu este identică cu „Hristos este Isus”… De fapt, nu este necesar ca Domnul să se numeasca Hristos recunoscut cu acest titlu, deoarece numele de mântuire a lui Hristos este un super nume, mai presus de orice nume … Hristos este „mai mult” şi nu mai puţin de Isus din Nazaret … dar creştinul nu poate spune „Hristos este doar Isus” pentru că Isus Cel Înviat este mai mult decât Isus din Nazaret. Faptul că el a trecut cu trupul său pragurile spaţiului şi ale timpului, nici intrând și nici ieșind, face ca și Hristos să nu poată să aparţină numai creştinilor.

Traducere de Elisabeta Petrescu


[1] Psihologia tradiţională descrie, de fapt, un proces conștienţial care începe cu conştientizarea atentivă ca și funcţie generală a propriei capacităţi umane de asimilare a cunoaşterii. Succesiunea fenomenelor de cunoaştere (nu doar senzoriale) generează fenomenul de conștiintă. În calitate de fenomen dinamic care continuă în timp poate fi identificată ca fiind un proces real (definiție extrasă din enciclopedia Wikipedia).

[2] Noematica: referitor la noemă. În filozofia fenomenologică a lui Husserl reprezintă acel termen care desemnează obiectul gândirii, conţinutul ideii, datul intuiţiei, conţinutul unei propoziţii; conţinut al gândirii.

[3] Samādhi: din punct de vedere etimologic inseamna identitate trascendenta. „Sensurile cuvântului samādhi sunt uniune toatală; absorbţie, concentraţia totală a spiritului; conjuncţie.” Cfr. Mircea Eliade, Lo Yoga -Immortalità e libertà, Milano, Rizzoli, 1997

[4] Tantra, l’iniziazione di un occidentale all’amore assoluto, Daniel Odier, Corbaccio, 2000

[5] Arrendersi al corpo, Alexander Lowen, Astrolabio, 1994

[6] Arrendersi al corpo, Alexander Lowen, Astrolabio, 1994

[7] L’unico desiderio, Eric Baret, La parola, 2010

[8] La saggezza orientale, C.G. Jung, Universale Bollati Boringhieri, 1983

[9] Raimon Panikkar – Il Cristo sconosciuto dell’Induismo (Jaka Book, 2008, p. 72)

[10] Sūtra – vers. Termen ce aparține culturii indovedice.

[11] Vedānta – unul din cele şase sisteme ortodoxe (darśana) ale filozofiei hinduse, de caracter teologic. În text este vorba de Vedāntasūtra atribuită lui Bādarāyana sau (Vyāsa).

Prima teză a conștientizării: „Confucius şi Lao-Tse, Guelfii şi Ghibellinii, Statul şi Piaţa, LIB-LAB” de Vincenzo Masini

Confucius şi Lao-Tse, Guelfii şi Ghibellinii, Statul şi Piaţa, LIB-LAB
Spune-mi,” spuse Lao-Tse, „în ce constă caritatea şi datoria faţă de semenii noştri?
Acestea constau,” răspunse Confucius, „în capacitatea de a se bucura de orice lucru, în iubirea universală, fără elementul ego-ului. Acestea sunt caracteristicile carităţii şi datoriilor faţă de aproapele nostru.
Ce prostie!” strigă Lao-Tse. „Iubirea universală nu se contrazice pe sine? Eliminarea ego-ului din partea ta a nu este o manifestare pozitivă a ego-ului? Domnule, dacă vrei ca imperiu să nu piardă sursa sa de alimentare, consideră universul, regularitatea sa infinită. Există soarele şi luna, …. sunt stelele, constelaţiile care nu se schimbă niciodată, … sunt păsările și animalele,… sunt arborii și arbuștii…. Fi ca aceștia; urmează Tao şi vei fi perfect. Așadar de ce această luptă zadarnică pentru caritate şi datorie faţă de semenul tău, care nu se deosebește de baterea tobei pentru vânătoarea  unui fugar? Vai! Doamne, tu ai cauzat multă confuzie în mintea omului” (H.A. Giles, Chuang-tzu, Kelly & Walsh, Shanghai, 1926, p. 242)
Acest dialog imaginar, compus de către Chuang-Tzu (Zhuāngzǐ 369 î.Hr. – 286 î.Hr.), arată conflictul peren între două tradiţii filozofice care, în China antică, încarnau confucianismul şi taoismul. Taoismul se interesa de calea cunoaşterii neconvenţionale, sau mai degrabă se revolta în mod delirant şi paradoxal împotriva convenţiei. Confucianismul se preocupa în schimb de convenţiile educative, etice, juridice şi rituale. Atât Lao-Tse cât şi Confucius trăiesc cu aproximație în jurul lui 470 î.Hr. dar modelele lor de gândire descind de la 1500 î.Hr. şi de la Cartea Schimbărilor (I Ching), aproape simultan cu Vedele (textele sacre ale hinduismului) şi cu Geneza din Biblie.
Contrastul între două modele de gândire corespunde cu naşterea reflexivității care priveşte cele două paradigme:
– Confucianismul este în căutarea unei ierarhii naturale a lucrurilor şi construieşte o cosmogonie sacră în care toate aspectele vieţii sunt legate şi mai ales este fundamentul pentru organizarea birocratică a lucrurilor pe care omul le face în lume,
– Taoismul critică virtuţile convenţionale morale, de asemenea cea artistică şi profesională în credinţa că facultăţile mentale se atrofiază acolo unde gândirea devine prea comodă şi prea puțin conştientă până la punctul în care fiecare trezire poate deveni de asemenea o traumă. Miriapodul era fericit, liniştit, până când o broască nu îi spuse în glumă: „În ce ordine se mişcă picioarele tale?” Acest lucru îi frământă atât de mult mintea, încât miriapodul zăcu nedumerit într-un şanţ reflectând la modul în care se mişcă.
Observăm cu atenție relația dintre conştientizarea convergentă şi conştientizarea divergentă. În gândirea orientală, de natură precisă şi logică, există momente chiar foarte profunde de gândire divergentă ca şi în povestea următoare: „Un suveran, scrie Chuang-Tsu, a comandat sculptorului Qing un plan pentru clopoțele din lemn în termen de cincisprezece zile. În primele zile Qing părea să fi uitat cu totul despre sarcina sa și se dedică altor lucruri, ținea post şi nu îşi făcea griji cu privire la trecerea timpului. Totuși, în timpul unei plimbări apare iluminarea: la vederea unui copac special Qing exclamă că a găsit lemnul potrivit şi întors la atelierul său, el își încheie datoria în cel mai scurt timp. Regele rămase uimit de frumusețea lucrării.

Pe lângă faptul că pentru studenții noştri ar fi o bună justificare pentru amânarea şi reamânarea studiului, această poveste exemplifică conceptele de uitare şi de intuiţie. Qing a reuşit în opera sa deoarece mintea sa a uitat de opera în sine. Uitarea permite învaţarea, pentru că dacă ne gândim prea mult la reguli sau la rezultatul final, atunci nu reuşim în intenţie. Cu toate acestea, regulile nu se uită, sunt într-un „rezervor” din care putem extrage mereu o stare de spirit care se redeşteaptă la momentul potrivit. Acesta se chiama shen şi este un inconştient colectiv care memorizează tot, chiar dacă nu ne dăm seama.

Relaţia dintre arhetipuri şi dezvoltarea conştiinţei divergente care determină
contradicţia între Taoism şi Confucianism
este bine explicată de Jaynes în cartea sa intitulată „Colapsul minţii bicamerale şi originea conştiinţei”

Jaynes ipotizează că „a existat o rasă de oameni care vorbeau, judecau, gândeau, rezolvau  probleme, care făceau în cele din urmă aproape tot ceea ce facem noi, dar ei nu erau conştienţi” (J. Jaynes, Il Crollo della Mente Bicamerale e l’Origine della Coscienza, pag.69).
Pentru Jaynes, naşterea conştiinţei în sensul modern este foarte recentă cu atât mai mult că în analiza sa, vede absența introspecției şi comportamentul „unor voci interioare” până aproximativ trei mii de ani în urmă.
Aceste voci sunt structuri arhetipale care s-au format în mintea umană într-o fază evolutivă lipsită de subiectivitate: o minte care nu era conştientă de a fi conştientă şi lipsită de introspecţie.
Jaynes numeşte această formă mintală, minte bicamerală. Ipoteza este aceea că mintea a fost împărţită în două părţi: o parte numită Dumnezeu şi alta numită om. Niciuna dintre aceste două părţi era conştientă. Conştiinţa provine din conexiunea relaţională între aceste două părţi. Lipsită de conştiinţă, partea creierului numită Dumnezeu este implicată în ceea ce se întâmplă în lume şi observă regulile pentru a se adapta lor.
În această parte a minţii se ascultă vocile interioare, similare cu halucinaţiile auditive ale omului modern provocate de acumularea în sânge a unor substanţe derivate din descompunerea adrenalinei, ca urmare a stresului. Comportamentele, deciziile, initiațivele, erau în schimb produse de acea parte de creier numită om. În acea parte, omul este cel care acţionează şi investighează regulile luând în considerare toate răspunsurile posibile neconvingătoare. Efortul său intelectual nu ajunge la explicaţiile ultime, dar încearcă să conteste cele parţiale şi banale. Este conştiinţa aceea care nu se mulţumeste nicidecum să se gândească ca dublă, nicidecum masculină sau feminină sau aparținând lui Ying şi a lui Yang. Toate dicotomiile sunt iluzii sprijinite de către urmaşii lui Tao.
Depăşirea dicotomiei este departe căci în primul rând dicotomia trebuie să devină societate „bicamerală” cu multiple viraje conceptuale care se rezumă, din punctul de vedere a lui Giambattista Vico[1], la litigiile dintre guelfii conservatori şi dinamicii ghibellini; între gândirea simbolică şi activarea la un nivel de complexitate mult mai mare.
Guelfii şi ghibellinii erau două tabere opuse ale politicii italiene din secolul XII până la naşterea noilor puteri începând cu secolul XIV. În lupta pentru putere, guelfii sprijineau pontificatul. Numele lor este versiunea italianizată de Welfen, familia svevă opusă familiei Weiblingen, şi anume cea a ghibellinilor care stăteau de partea împăratului. Aceste două tabere au reprezentat dicotomia luptei politice între imperiu şi pontificat prezentă în conflictele pentru putere ale organizațiilor teritoriale[2] în formare. Între cele două părti există o filozofie de viaţă opusă şi un model opus de gândire: pe de o parte încrederea în tradiţia Bisericii Catolice şi conservarea cunoaşterii biblice, de altă parte dorinţa de inovație şi dezvoltarea gândirii. După bătălia de la Benevento şi moartea lui Manfredi (1266) vine o criză puternică în partidul ghibellin şi puterea guelfilor este compromisă de o criză internă şi de separarea dintre guelfii albi și guelfii negri: conflictul între cei care, chiar dacă apărau Papa, nu excludeau    revenirea sau necesitatea împăratului (adică guelfii albi) şi cei care în schimb credeau indispensabil faptul că guvernul trebuia să fie încredinţat Papei, deoarece acesta e missus domini („trimisul lui Dumnezeu”). Victoria a aparținut guelfilor negri şi Dante Alighieri, guelf alb, trebui să emigreze ca un „ghibellin fugitiv.”
Fugară poate fi considerată și teoria lui Ralph Dahrendorf privind constituţia noastră europeană: „Interacţiunea dintre forţele pieţii libere şi concurenţă, pe de o parte, şi egalitatea oportunităților pentru toţi cetăţenii, pe da altă parte, este master plan-ul unei noi Europe.” Fugară pentru că repropune o problemă nerezolvată de conștientizare aplicată în economie.
Hobbes credea că putea să rezolve vechiul conflict dintre guelfi şi ghibellini, diventat între timp conflictul între guelfii negri şi albi, şi dupa aceea între aristocraţie şi corporaţii, şi după aceea între Stat şi Piaţă şi la sfârşit între LIB și LAB, prin protecţia celor doi poli ai înţelegerii sociale: individul proprietar (cu libertățile şi profiturilor sale) şi pe de altă parte Statul suveran (cu asumarea din partea sa a tuturor drepturilor societății).
Dar utilitarismul reglementat printr-un contract nu mai este suficient pentru asigurarea dezvoltării relaţiei. Este vorba de un nou contract între generaţii, între producători şi consumatori, între tutelați şi precari, între sindicate şi patroni, dar complexitatea actuală nu poate fi reglementată contractual deoarece în modernitate au fost aplicate forme de eliberare ale constrângerilor sociale destul de extinse maximizând capacitatea persoanelor de activare a dialogului lor intern reflexiv. Prin urmare, acordurile interpersonale şi intergrupale sunt de scurtă durată deoarece sunt în mod sistematic recontractate generând mai multe probleme decât ar putea să rezolve modernitatea.
Modelul așa-zisului „lib-lab”, adică a unui compromis între Stat şi Piaţă care este încă tema dominantă a instituţiilor noastre stă pe doi piloni: concurenţa pieţei pe de o parte, şi controlul politic ale inegalităţilor pe da altă parte.
În orice caz, din modelul LIB / LAB sunt excluse relaţiile interpersonale, familiare, sociale şi tot ceea ce poate fi produsul lor în termeni de economie şi de servicii.
Ce se poate spune atunci când modernitatea descoperă că familia nu mai este aceea normo-constituită din tată, mamă şi copiii, dar este în schimb o formă nedefinită, deschisă tuturor posibilelor combinaţii de cupluri (hetero și homosexuale) şi de copii născuți din diferite înperechieri, cu reţele din ce în ce mai haotice de relaţii de familie? … Ce se poate spune atunci când în modernitate se descoperă că o întreprindere nu mai este un complex ordonat de roluri de lucru şi factori de producţie, dar este o rețea mereu în schimbare de poziţii şi de comunicări care se transformă în mod constant şi rapid?„.
Cu procesele de globalizare nu mai este posibil să se recurgă la o autoritate pentru a aduce ordine în societate; propunerea counseling-ului relațional este aceea de a produce o reflexivitate difuză, neindividualistă şi holistică dar administrată şi trăită în relație şi cu scopul consolidării aceleași relații.
Lao-Tse i-a servit lui Confucius pentru ca să nu rămână doar un prizonier al tradiţiei, dimpotrivă, lui Lao-Tse îi era util sensul lucrurilor reale din lume ca să nu se piardă în gândirea sa divergentă; atunci când statul a dat reguli excesive pieţei am văzut apariţia deflaţiei, atunci când în schimb piaţa domină statele apare criza inflaţionistă. Dacă lupta dintre guelfi şi ghibellini s-ar fi oprit şi s-ar fi deschis o relaţie conştientă probabil că modernitatea ar fi fost anticipată cu câteva secole şi dacă statalismul LAB s-ar retrage din necesitatea sa egoistă de control şi individualismul LIB ar avea mai multă atenţie pentru părţile mai slabe ale societății am fi fost cu siguranţă deja iesiți din criza globalizantă post-modernă. Pentru ca să aibă loc acest lucru este necesar un proces de reflexivitate conştientă în sistemul de relaţii şi în administrarea simţului economiei în indivizi şi în grupuri.

Conştientizarea relațională produce o economie sănătoasă.
În primul rând pentru că un împreună de foarte puţin face mult.
După care pentru că realitatea relaţională este o forţă de frânare a dorinţelor inutile.
Imaginea este expresia unei dorinţe care vrea o reprezentare a subiectului așa cum promite el să fie şi prin urmare intră în datorii cu viitorul.
Suma de mai multe forţe aplicate şi în relație între ele produce un randament exponenţial oricărei investiţii sau oricărui efort.
Financiarizarea economiei a fost posibilă prin inventarea de numeroase produse financiare care s-au încrucișat crescând datoriile reciproce şi maximizând interesele care sunt cerute de toate părţile în mod reciproc până la cataclismul sistemic curent. Dar este într-adevăr un cataclism dacă statele intră în faliment sau reprezintă doar căderea economiei virtuale pentru dezvoltarea economiei reale?
Desigur nu merită riscul, dar economia relaţională poate trage din această experienţă câteva lecţii importante pentru counseling-ul economic.
Când relaționalitatea devine conştientă chiar și evaluarea economică se schimbă pentru că apare colaborativitatea, împărtășirea spontană, dăruirea, gratuitatea totală sau relativă, fluxul natural al gesturilor şi al resurselor care s-au stabilizat în cotidian.
Relaţia dintre A şi B este un camp de existenţă A x B, adică un câmp bidimensional care este limitat doar de problema imaginii.
Imaginea restituie investiţia lui A în B, relativă la indicele de percepţie din partea lui B, indiferent de natura reală a lui A. Centrare imaginea apreciată de către B este un proces de reflexivitate proiectivă din partea lui A. Cu două costuri/riscuri. Costul este proiecţia unei imagini care anticipează şi care prin urmare este obligată să plătească dobânzi deoarece împrumută resurse din viitor. Riscul este că, în ciuda acestui fapt, B nu apreciază imaginea lui A.
Dacă se transferă acest asumat relațional la criza sistemului financiar se deduce că aprecierile relaţionale nu sunt altceva decât evaluările agenţiilor de rating. Deci, nu sunt nimic mai mult decât proiecţii de imagine.
Relația fără imagine consimte să se economisească, pentru că realitatea este onestă fără necesitatea de a fi fermecătoare.
Acum, în condițiile unei absolute absențe de transparenţă pe piaţă, posibilitatea de a nu avea imagine poate să se prezinte ca o resursă incredibilă. Căderea imaginii corespunde posibilității de a practica o economie a gratuității în funcţie de faptul că în spatele imaginii sunt mai mulți bani decât în aparență.
Banul reprezintă un cod simbolic prin excelență pentru că poate transforma orice lucru în altceva prin intermediul echivalenţei monetare şi poate fi transferat fără nici o condiție, chiar într-o lipsă totală de relație. Într-adevăr banul cere o totală obliterare a relaţiilor. Reflexivitatea relaţională generează acea conștientizare care depăşeşte valoarea simbolică a banului, cu excepţia cazului când conştientizarea este poluată de narcisismul imaginii şi gratuitatea devine imposibilă deoarece este necesar să se menţină costurile imaginii.


[1] Nota trad. – Giambattista Vico (Napoli, 23 giugno 1668 – Napoli, 23 gennaio 1744) a fost un filozof, istoric și jurist italian. El afirma că valoarea adevărului, care omul o procură din partea artelor şi ştiinţelor ale căror obiecte le construieşte, este garantată de faptul că mintea umană, în ciuda inferiorității sale, efectuează o activitate care aparţine în primul rând lui Dumnezeu. Mintea omului este de asemenea creatoare în actul în care imită mintea, ideile lui Dumnezeu participând, împreună cu ele, din punct de vedere metafizic.

Latinii … spuneau că mintea este dată, introdusă în oameni de către zei. Este deci rezonabil să se presupună că autorii acestor expresii au crezut că ideile în ființele omenești sunt create şi redeșteptate de Dumnezeu […] Mintea umană se manifestă gândind, dar este Dumnezeu care gândește în mine, prin urmare în Dumnezeu cunosc propria mea minte.” (Giambatistta Vico, De antiquissima, 6)

[2] Traducerea vrea să reprezinte semnificația cuvântului italian comune care astăzi corespunde termenului românesc primarie.

Traducere de Elisabeta Petrescu

Leadership şi modelul transteoretic de Lorenzo Barbagli

Avarul, efervescentul şi rumegătorul sunt acei ideal-tipi care în mod instinctiv se corelează la conceptul de leadership, deoarece sunt aceia care corespund celor trei stiluri principale ale acestui concept şi prin urmare, cel mai adesea acelora care sunt caracterizați printr-o structură de personalitate cu punctaje mari în aceste caracteristici și care ocupă poziţii de conducere.

Deseori ne gândim la leadership ca a fi sau a nu fi director de companie.
Dar leadership-ul în sine este modul în care o persoană este în măsură să conducă grupul şi în consecinţă, modul în care aceasta se prezintă în ceea ce priveşte grupul. Vorbind de leadership se examinează rolul, poziţia ierarhică efectivă şi potenţială, care o persoană, în funcţie de structura personalității sale, deţine şi/sau poate deţine.
Prin urmare, leadership-ul priveşte modul propriu de a se considera, modul de a se raporta cu aspectele practice şi modul de a relaţiona cu alţii.

Se poate spune de exemplu, că în mod absolut cei care obţin cele mai bune note la şcoală sunt emoţionalii şi analiticii; acest fapt nu înseamnă că sunt mai inteligenţi sau cel mai bine pregătiţi, doar că sunt mai eficienţi în testele școlare, deoarece analiticii sunt meticuloşi şi sistematici în ceea ce privește studiul şi emoţionalii sunt mai şireţi în modul de relaţionare.
Având aşadar prezente caracteristicile de personalitate, este posibil de exemplu să garantăm eficacitatea unei echipe de lucru, punând împreună un efervescent, un adeziv şi un avar, toate personalităţi cu afinitate între ele. Pentru acelaşi motiv, este posibil să se obţină o sinergie bună în grup, punând împreună un delirant, cu un invizibil şi un adeziv, sau un alt grup unde există un apatic împreună cu un efervescent şi un avar.
Aceste personalităţi se potrivesc împreună fără probleme şi în situaţii optime, ei sunt capabili chiar să înveţe unii de la alţii.
Leadership-ul în sine, este expresia cea mai matură a unei structuri de personalitate; sau mai bine zis este, de obicei, cea mai înaltă și mai evoluată expresie a oricărui ideal-tip.

După definiția a ceea ce reprezintă leadership-ul, se poate trece la descrierea formelor pe care le ia în conformitate cu Modelul Transteoretic, în funcţie de structura personalității care o exercită.

Prin urmare, se poate afirma că leadership-ul organizativ este cel mai formal, bazat pe control, pe funcţionalitate şi pe responsabilitate. Liderul organizativ (analitic, avar) este cel care cu fermitate şi în mod hotărât, deşi cu înţeleaptă prudenţă şi diplomaţie, comandă şi structurează acţiunea colectivă, simțindu-se responsabil de evenimente. Destul de rece şi inexpresiv, este de încredere şi stabil. În tehnica de leadership, riscul său este acela de a deveni destul de opresiv şi de posesiv. Este administratorul public, directorul tehnic al unei companii.

După acesta există un lider motivant. Este caracterizat de un stil de leadership axat pe dinamici de activare, de producţie şi de reactivare primară. Este un lider (pragmatic, rumegător) hotărât şi instinctiv, clar şi determinat, neobosit. Remorchează grupul în afaceri şi acţionează ca un spărgător de gheaţă, insuflând grupului curaj şi încredere pentru ceea ce întreprinde. Apără grupul cu tărie şi în anumite degenerări, poate avea un stil de intimidare. Este modalitatea leadership-ului esenţial, atunci când ia ființă o companie sau un proiect, deoarece nu cedează amânărilor sau indeciziilor.

Pe de altă parte, leadership-ul creativ favorizează destul de greu pornirea unui proiect. Este cu toate acestea, stilul ideal pentru momentele în care sunt necesare inovaţii, idei noi, actualizări într-o societate care are nevoie de revitalizare. Acest lider (delirant) nu știe să condenseze energiile grupului; se caracterizează printr-o viziune inventivă şi creativă a grupului şi ale activităţilor, reflexivă în înţelegere, acută şi ingenioasă în găsirea soluţilor. Extrem de inovator şi strălucitor, carismatic, are un stil de leadership centralizat pe idei şi pe puterea lor. Orientat în mod categoric înspre libertate, creativul nu încredinţează sarcini, dar colectează libertăţi individuale, le recunoaşte şi le potenţializează. Datorită acestor caracteristici, este un tip de leadership ce riscă să devină dispersiv şi prea blând, ţinta descalificărilor interne şi externe.

Leadership-ul care are la bază implicarea aparţine fără dubiu unui stil foarte carismatic şi histrionic, narcisist şi centrat pe figura de lider. Acest lider (efervescent) câştigă grupul ca şi cum ar fi publicul său, fiind capabil să conducă energiile acolo unde sunt utile, aprinzând pasiunea şi entuziasmul membrilor grupului. Cel mai mare risc este faptul că în spatele carismei nu se ascunde substanţă, lăsând loc seducţiei, pentru care adevăratul scop al acestui lider devine cucerirea grupului. Are o bună capacitate organizativă; ştie să creeze o reţea de contacte, să stimuleze bunăstarea grupului; este un agent de vanzări foarte abil, care fără să se precipite, trebuie să vândă un produs valabil şi real. Acesta este stilul care este folosit destul de frecvent în partidele politice.

Un miting în piaţă ţinut de către un lider organizativ, este plictisitor și obositor; în acest caz liderul trebuie să fie atrăgător şi seducător. În schimb dacă mitingul este ţinut de către un lider prea motivant, se riscă să degenereze într-o revoltă, din moment ce într-o mulţime nivelurile de control şi de conştientizare sunt foarte scăzute în comparaţie cu ceea ce se propune de către o figură carismatică.

Liderul oportunist este plasticul (apatic). Leadership-ul plasticului este ca ochiurile de plasă; păstrează şi angajează energiile cu înţelepciune şi intuiţie. Optimizează nivelurile de energie şi menţine nivele scăzute de emotivitate chiar şi în momente de tensiune. Nu construieşte acţiunea, dar o lasă să aibă loc, urmărind curentul şi eliberând pe aici pe acolo consultanţe procedurale, lasând cu toate acestea libertate indivizilor. Riscă, în cazul degenerărilor, să devină o absenţă de leadership, ţinta demotivărilor şi opresiunii din partea subordonaţilor, deoarece un lider de acest tip nu ştie să apere grupul de atacurile interne și externe.

Leadership-ul invizibil, tipic perceptivului este şi acesta ca ochiurile de plasă. Implică libertatea de acţiune pentru componenţii grupului, chiar dacă defineşte obiectivele înspre care este canalizată acţiunea. Spre deosebire de leadership-ul oportunist, cel invizibil este orientat înspre susţinerea grupului şi expresia individualităţilor. Liderul invizibil susţine grupul, avertizează pericolele. Rezistă mai bine la intruziunea duşmanilor interni şi externi. Cu toate acestea, riscă să apară ca un non-lider, să obţină un consens intern scăzut sau să devină instigator şi auto-distructiv, pentru că este incapabil să se apere de către opresiuni şi de către seducţii.

Este vorba de leadership-ul nedirectiv în interiorul său, dar compact pe dinafară.

Leadership-ul afectiv relațional, tipic adezivului, se concentrează pe relaţii şi pe persoane. Obiectivul acestui tip de leadership nu este acela de gestionare a producţiei, a inovaţiei sau a administrației, dar conducerea grupală şi coeziunea internă. Obiectivul este valorizarea comportamentelor sociosolidale în cadrul grupului sau colaborarea. Transmite sentimentul de echipă; afiliază membrii grupului către o dimensiune afectivă, aproape familiară, reabsorbind necumpătări şi excese. Este dinamic, dar poate deveni ademenitor şi manipulator. Un exemplu de leadership afectiv este educatoarea de la grădiniţă care tinde să creeze legături şi să sedeze conflicte.

Atunci când sunt respectate rolurile tradiţionale, leadership-ul matern corespunde celui afectiv relaţional şi invizibil, în timp ce cel patern, poate chiar şi consensual, este mai mult orientat spre versantul motivant organizativ.                                    

Punctele slabe ale diferitelor stiluri de leadership
Atunci când există degenerări patologice în structurile de personalitate, chiar și stilul de leadership care este activat suferă interferențe, subliniind punctele slabe care îl fac mai puţin eficace.

Astfel, analiticii neevoluaţi au tendinţa să pună în aplicare leadership-ul organizativ caracterizat de un exces al controlului.
Leadership-ul motivant al pragmaticilor demonstrează puncte slabe, în cazul în care există un exces de agresivitate hetero-directă sau auto-directă; în astfel de cazuri, liderul devine o ameninţare pentru duşmanii grupului cât și pentru grup.                                     Leadership-ul creativ devine ineficient atunci când liderul prezintă o dispersie în sine, lipsă de contact cu realitatea, până la degenerarea în superficialitate şi iresponsabilitate.
Excesul de narcisism este pericolul care ameninţă leadership-ul care are la bază implicarea.                                                                                                                                    Anomia, înţeleasă ca lipsa de identitate şi/sau demotivare intensă pentru a munci ameninţă liderul oportunist şi prin urmare, grupul care îl conduce.
În grupul condus de leadership-ul invizibil ameninţarea este anxietatea existenţială, relaţiile victimă-carnefice şi/sau  opresiunile care le-a îndurat.
În cele din urmă, leadership-ul afectiv relaţional, în cazurile degenerate, riscă să ducă la devalorizarea de sine şi a grupului, în forme de comportament clownesc, de autodepreciere până la rolul de bufon; sau liderul degenerat poate să devină ţapul ispăşitor al grupului, sau poate să fie implicat în forme grave de dependenţă ce estompează libertatea decizională a individului.                                                                                                                                                                                                   

                                                                                                                                                                                                                                                                   Tipuri de servicii ale diferitelor ideal- tipuri
Pentru a orienta o persoană şi a îi indica traseul formativ şi profesional cel mai potrivit, este important de ştiut citirea rezultatelor testului de personalitate, ţinând cont de punctele forţă şi de predispoziţiile care apar. Cu alte cuvinte, orientarea trebuie să fie finalizată de o parte către dezvoltarea armonioasă a potenţialităţilor, pe de altă parte către intensificarea caracteristicilor personale.
Aici, ceea ce contează este dispoziţia individuală, ceea ce unei persoane îi reușește cel mai bine, chiar înainte de ceea ce persoana ştie ce să facă prin natura competenţei. Cu alte cuvinte, orientarea, pentru a fi eficientă, trebuie să direcţioneze persoana către explicaţia maximă de ceea ce deja are în posesie, după care să sporească în timp ceea ce știe să facă prin dobândirea de noi cunoştinţe.
Deci, pentru analitici sectoarele profesionale optimale sunt cele care au de a face cu administraţia, cu birocraţia, cu controlul procedurilor; în alte cuvinte, aceşti indivizi sunt orientați înspre sarcinile legate de conceptul de responsabilitate, de precizie, de acurateţe.
Zona de antreprenoriat înţeleasă ca tenacitate, risc, efort şi curaj, promptitudine şi reactivitate, este electivă pentru pragmatici. Așadar, este mai bine ca aceste persoane să aleagă rolul de liber profesionist, de consulent, mai degrabă decât angajat.
Creativul trebuie să fie orientat înspre direcţii de cercetare, înspre învăţămant. Nu are nevoie să-şi consume energiile fiziche ca și pragmaticul; așadar, stă bine zile întregi în laborator sau pe calculator. Chiar şi pentru practicarea profesiei de publicitar, ar putea fi implicat un creativ. Cu toate acestea, emoţionalul găseşte în acest sector domeniul său electiv, pentru că el ştie să se facă înţeles de către alţii şi ştie cum să răspundă la nevoile altora.
Deci, emoţionalul trebuie să fie orientat către relaţiile publice pentru că el ştie cum să mulţumească oamenii. Emoţionalul va desfășura bine profesia de counselor în special cu adezivii şi avarii; creativul va avea rezultate optime cu adezivii şi invizibilii. În schimb, un counselor în principal avar va şti să ajute bine efervescenţii sau chiar apaticii.
În esenţă, un counselor eficient trebuie să aibă un punctaj bun privind sensibilitatea (perceptivul), un punctaj bun în grija de celălalt (relaţionalul), un punctaj bun în capacitatea dialogică (creativul), un bun nivel de competenţe în afaceri (pragmaticul).
Plasticul trebuie să fie orientat înspre sectorul birocratic şi diplomatic. El este mediatorul prin excelenţă. Poate să desfășoare de asemenea profesia de somelier sau aceea de „nas„, pentru simțul său rafinat, pentru flegma lui extatică care îl face capabil să surprindă nuanţele.
Zona de suport şi de serviciu este aceea a perceptivilor.
Pentru relaţional sarcinile către care trebuie să fie orientat sunt cele referitoare la învăţământul primar, sau cele legate de relaţiile cu clienţii. Sunt indivizi care au o mare plăcere în a sta de vorbă cu oamenii, în a da direcţii.

Şapte tipuri de muncitori
Pe baza ideal-tipurilor de personalitate ale modelului nostru de lucru se pot identifica şapte moduri diferite de experimentare a muncii, evidențiate de către „chestionarul de atitudine profesională”. Acest scurt test-instant ne permite să identificăm caracteristicile esenţiale ale unei personalităţi profesionale. Sau mai bine zis, nu tot ceea ce reprezintă persoana, dar ceea ce ea însăşi foloseşte în profesia/meseria sa. Personalitatea profesională este de fapt rezultatul însumării caracteristicilor individuale cu valori maturizate în propria sa experienţă, dar de asemenea, şi a condiţionărilor primite şi a obiceiurilor de gândire învăţate provenite din istoria noastră personală (Ce lucra tatăl meu şi mama mea? Ce valori şi norme, obiceiuri şi modele mi-au transmis?).
Chestionarul prin urmare nu ne oferă un fragment de personalitate pentru că uneori este discordant fie în cazul chestionarului stilurilor de leadership fie în cazul chestionarului artizanatului educativ, dar o evidenţiere a realelor obiceiuri profesionale. Când acestea sunt în mod substanţial diferite de celelalte grafuri atunci înseamnă că, prin urmare, subiectul analizat exprimă practici profesionale foarte diferite şi departe de trăsăturile sale de personalitate şi de potenţialele sale, prin urmare trăiește condiţionări puternice.                                                                                                          

Vedem cele şapte modele de muncitor:
1) organizatul: meticulos şi precis trăieşte foarte puternic simţul responsabilităţii meseriei/profesiei sale, în consecinţă anxietatea şi preocuparea devin riscuri reale pentru sănătatea experienţei profesionale;
2) tractorul: muncitor neobosit, protagonist motivat de experienţa sa de lucru, deseori trăieşte mari dificultăţi în beneficierea roadelor eforturilor sale nereuşind să găsească pacea şi satisfacţia şi riscând stări depresive severe;
3) meticulosul: extrem de pregătit şi informat, tinde puternic să problematizeze până a ajunge să se piardă în celebrul „pahar de apă” chiar dacă este un purtător de idei şi inovaţii, trăieşte disconfortul incapacității sale de a se realiza şi de a transforma în soluții reale ideile sale;
4) entuziastul: trăieşte cu plăcere profundă munca sa, dar de asemenea, cade victimă fanteziei sale naive care de multe ori îl închide în țara minunilor motiv pentru care pentru orice iluzie corespunde în realitatea de zi cu zi durerea dezamăgirii;
5) liniştitul: nu se deranjează şi nu se îngrijeşte, mai degrabă se consumă înlăuntrul său pentru dificultățile care le are în abordarea problemelor, este un mediator bun dar nu ştie să se confrunte cu dificultăţile rămânând în aşteptarea unei soluții ce provine din exterior;
6) tehnicianul: simplu şi umil este foarte bine pregătit şi de încredere, dar suferă de stimă de sine scăzută motiv pentru care rămâne întotdeauna sub îndrumarea altora, chiar dacă probabil sunt mai puțin competenți decât el. Trăieşte în mod intens un sentiment de sacrificiu în meseria/profesia lui şi este capabil să reziste la mari greutăţi;
7) amicul: trăieşte munca ca pe o experienţă de prietenie pentru care oscilează des între extreme opuse: ori oferă prea mult, se devalorizează şi se preocupă pentru probleme care nu sunt ale lui ori se consumă pentru remuşcările cauzate de prea multe aşteptări care le are din partea altora.

Traducere de Elisabeta Petrescu

Maxima 11 februarie 2013

Despre virtuţile teologale

Iubirea

„Iubirea omului modern nu constă în a iubi aproapele ca pe sine însuși, ci să iubești pe sine în aproapele.”[1]

San Martino_affresco di Simone Martini_ Basilica Inferiore di Assis


[1] Nicolás Gómez Dávila (1913 – 1994), scriitor și  filozof columbian – In margine a un testo implicito, Milano: Adelphi, 2001

Nota trad. – Imaginea reprezintă pe Sf. Martin în timp ce oferă jumătate din mantia sa unui cerșetor. Astăzi, gestul poate părea un lucru mic, dar într-un moment când veștmântul, mai ales pentru un cavaler, reprezenta totul, acea ofertă apărea ca cel mai bun exemplu de iubire creștină (caritate). De remarcat faptul că Martin, cu ajutorul spadei, împarte mantia sa cu săracul, mai degrabă decât să o lase în întregime, poate pentru a își cumpăra după aceea o mantie nouă …

Maxima 4 februarie 2013

Despre virtuţile teologale

Speranța

Sogno fiorito di Franco Giannelli

Speranța este o virtute, virtus, o determinare eroică a sufletului. Cea mai înaltă formă de speranță este deznădejdea învinsă.[1]


[1] Georges Bernanos a fost un scriitor francez (1888 – 1948) – La Liberté pourquoi faire ?, 1947

Cuvântul unui counselor de Carmela Mantegna

Prin această rubrică încurajez exprimarea cu tendință poetică, fără a avea pretenția unei valori artistice în scrierile ce vor fi publicate. Este importantă reușita codificării unui mesaj care se pliază pe diferitele metode educative din PREPOS. Tuturor celor care vor să colaboreze la această rubrică le urez multă inspirație sub semnul lui Euterpe!

Cuvântul unui counselor de Carmela Mantegna

Ai luat cuvântul

Deschizând liber cufărul gândurilor tale
Nu contează dacă vor fi puţini să te asculte
Nu te întreba de ce ceilalţi sunt absenţi
Nu este numărul cel care contează, doar dacă ceea ce vei spune ar schimba viaţa cuiva.
Nu ceda capcanei că cei îndepărtaţi te-au ignorat,
Fii tu primul care se lasă atins de cuvântul rostit
Priveşte înlăuntrul universul pe care l-ai dezvăluit.

Ai luat cuvântul

Donând timpul în care l-ai conceput
Efortul pentru a îl construi
Entuziasmul pentru a îl genera
Dorinţa de a îl atinge
Dragostea pentru a îl împărtăşi
Liniştea pentru a îl asculta.

Ai luat cuvântul

Despicând voalul care îl tăinuia
Descoperind secretul care îl ascundea:
Dă-i drumul
Nu îl reţine
Răspândeşte-l ca pe seminţele vieţii
Eliberează-l,
Donează-l
În timp ce sufletul tău intonează un dulce cântec de leagăn:

atunci când oferi să nu socoteşti
ceea ce contează este: mereu să iubeşti!

Cuvântul tău umblă de la un mal la altul al podului
Scriind noi poveşti:
Ecoul sonor al sufletelor care îşi răspund
Răspunsul donat la o aşteptare necunoscută
Vigilenta ascultare de gemete silențioase
Îndrăzneala dragostei care străpunge indiferența
Lupta tenace între generoasa dăruire şi restituirea incertă
Intimitate împărtășită în îmbrăţişarea gratuită între infinit şi etern
În insistența unui cuvânt care cântă cu încăpăţânare:

atunci când oferi să nu socoteşti
ceea ce contează este: mereu să iubeşti!

traducere de Cleopatra Bitescu