Teza a doua a conștientizării: Intrarea în corp şi ieşirea din corp de Vincenzo Masini

Intrarea în corp şi ieşirea din corp
Primul nivel de conştientizare se poate considera structurat în percepţia sine-ului corporal, prin percepţia de semnale senzoriale vizuale, olfactive, tactile, gustative, gustative, kinestezice şi auditive.
Corp, emoţii şi minte sunt aspecte diferite ale unei unităţi organice de care devenim conştienţi printr-o acţiune de echilibrare a corpului nostru sau prin senzaţia fizică a propriei existenţe.
Intrarea în corp corespunde cu construirea conştientă a unei viziuni ştiinţifice a unui schimb continuu de energie între sute de miliarde de unităţi celulare; ieşirea din corp corespunde unei viziuni existenţiale care vede corpul viu, pulsant, sensibil şi inteligent.
Viziunea ştiinţifică este acută, viziunea existenţială este sacră. Ambele sunt condiţionate de limitele lor. Ştiinţa deviază de la plăcerea considerării corpului ca un templu al evoluţiei trăite de către EU, dar corpul sacru face ca semnificaţia evolutivă a EU-lui sa fie relativă. Dacă intru în mine, opresc gândurile şi pun toata atenţia mea conştientă asupra senzaţiilor din momentul de faţă, dacă simt tot corpul ca un tot unic care pulsează şi respiră; aşadar, această plăcută experienţă Vipassana mă duce departe de EU, de felul în care este conceput în modernitate.
EU-l conştient este într-adevăr reflecţie mentală, nu doar o simplă reflecţie, dar nu este încă reflexivitate relaţională.
Eu-l conştient este o etapă evolutivă formidabilă care însă ne copleşeşte cu nevoia sa agravantă de existenţă. Îl simţim înlăuntrul capului, îl avertizăm atunci când reuşim să fim prezenţi în noi înşine, atunci când uneori mintea este silenţioasă, atunci când corpul respiră şi percepţia existenței se extinde către frunte, către ceafă şi către gât, la torace, la centrul pieptului, la inima care bate. El pare adevăratul centru unde fluctuează emoţiile de tristeţe şi de bucurie care, depăşind diafragma, conduc la abdomen unde viaţa este mult mai primitivă şi animală.
Mulţi definesc această condiţie conştientizare, din punctul nostru de vedere nu este aşa.                                                                   

Conştientizarea” este de asemenea o stare de iluminare care permite fiinţei umane „să fie conştientă de a fi conştientă” dar acest lucru nu este posibil să se stabilizeze dacă nu este împărtăşit într-o relaţie reflexivă. „Fiecare grad de conştientizare dobândit de către fiecare persoană trebuie să fie împărtăşit şi transmis cu ajutorul sentimentelor.”
Multe persoane reuşesc să atingă un nivel de conştientizare, dar uită să facă a doua parte a traseului, gândind faptul că rămân conştienţi închizându-se în sine.
Acest model de conştientizare individualist şi nefericit, chiar pretinde să ofere o dimensiune de iluminare conștientă ca și cum ar fi o condiţie stabilă şi dobândită o dată şi pentru totdeauna de către acea persoană „iluminată”. O viziune limitată care încearcă să reconducă la raţionalitate parţială o stare de graţie în alt mod nedefinită.
Starea de conştientizare este un mod de existenţă care este departe de simpla atenţie individuală perceptivă și intuitivă, deoarece creierul nostru poate fi conştient şi neatent în acelaşi timp. Percepția noastra atentivă este întotdeauna selectivă. Noi nu suntem întotdeauna atenţi la tot ceea ce se întamplă şi, de multe ori, starea de conştientizare implică o neatenţie voluntară la multe semnale externe şi interne, în special la semnalele şi semnele care ne îndepartează de conştientizarea în sine.

În schimb, în tradiţia psicologică[1] cele două procese ale atenţiei şi ale conştientizării sunt prezentate ca indisolubil legate şi pentru acest motiv teoriile despre conştiinţă şi inconştient nu se deplasează în largul lor în fața stărilor sufletului şi ale minţii care implică forme de conştientizare posibile atât în condiții de vigilenţă, luciditate şi veghe cât şi de alterație, confuzie mentală sau vis.

A) Acest model ştiinţific de „intrare în corp”, prin analiză, intuiție sau iluminare se prezintă ancorat doar unui proces conştiențial. În acest cadru intrarea în corp nu implică conştientizare şi este din păcate tipică maselor mari de „inconştienţi” care riscă să rămână prinşi în capcana oportunităţilor existenţiale irosite. Mase care par subiectivităţi incomplete.
În funcţie de perspectiva fenomenologică, de fapt, întoarcerea la realitate are loc prin realizarea „unei relaţii sociale cu alți subiecți în formă de cunoaştere noematică[2], empatică, precum şi prin acte sociale sau locutive” pe care eu, precum persoană, devin din punct de vedere etic, semnificativ. Persoana, aşa cum este indicată atât de Husserl cât şi de E. Stein, este de fapt „suiectul unei lumi înconjurătoare într-o împletitură de relaţii, punctul central al unei lumi în mod specific umană care este pentru mine, dar, de asemenea, în mod consecutiv în relaţie cu alţii. O societate de persoane care trăiesc într-o relaţie de inter-comprehensiune care constituie atât o subiectivitate socială cât şi o comunitate spirituală obiectivizată”.

B) Modelul existenţial al EU-lui care „părăseşte corpul” este de obicei descris ca un proces prin care:
1) acel Sine psiho-corporal este rezultatul integrării EU-lui cu corpul fizic
2) blocajele corporale tind să se dizolve şi proiecţiile mentale să se reducă
3) acel Sine psiho-corporal se îmbină cu corpul energetic, denumit de asemenea corp  subtil sau aura.
4) percepţia interacţiunilor energetice dintre oameni şi lume devine conştiința uniunii cu Totul (Samādhi[3]) într-o expansiune nedefinită şi nelimitată, depăşind toate limitele unui sine limitat.
5) EU-l se dizolvă în Tot. În forma cea mai profundă rămâne pură conştientizare de a fi întregul Univers, fără subiectul care percepe şi fără obiectul perceput.

În funcţie de conştientizare, ambele modele de intrare şi de ieşire din corp, prezintă limite  obiective:
În primul rând depășirea EU-lui nu înseamnă dispariţia lui așa cum apare prea frecvent în căile de conştientizare care utilizează regresii meditative. Depăşirea este ceva foarte diferit de dispariţie, deoarece presupune o permanență a EU-lui chiar la nivele mai ridicate, superioare de conştientizare. Deja conceptul de persoană este, într-un fel, o formă de depăşire a acelui EU corporal descris până acum.
În al doilea rând, iluminarea totală, şi anume acea stare de trezire anunţată în special în tradiţiile meditative orientale ca și dificilă pentru a fi descrisă în cuvintele unui limbaj doar experimental, este prezentată ca o erodare a individului. Ieşirea din corp este, la urma urmei, identitatea subiectivă care se pierde în Nirvana, deoarece numai dizolvarea EU-lui permite experienţa statelor conștiențiale mai extinse. De exemplu, cu privire la calea dizolvării ego-ului, în tradiția shivaită din Kashmir, Daniel Odier scrie: „Este minunată o astfel de modalitate de a intra în contact cu lumea, dar de asemenea, are ceva înspăimântător pentru un occidental, impresia de anxietate la început, de a te dilua în obiectul percepţiei. Am consolidat ego-ul nostru într-o asemenea măsură, că este dificil să începi să simţi cât de repede el poate să dispară atunci când se atinge lumea cu adevărat”[4].
Pentru această cale, meditaţia şi rugăciunea nu sunt deloc reconfortante și seamănă cu noaptea spiritului la misticii creştini pentru care, cu toate acestea, senzația de dizolvare este întotdeauna doar temporară.

În al treilea rând chiar intrarea în corp implică o formă diferită, dar tot încă de dizolvare a EU-lui. Alexander Lowen[5] indică trei etape ale procesului de construcţie de sine psiho-corporal în această ordine: 1) Conștientizarea EU-ului și al propiului corp; 2) Expresia completă a propriilor sentimente; 3) Stăpânirea de sine, sau mai bine zis libertatea de a fi noi înşine. Stăpânirea de sine poartă către o ființă umană integră bine înrădăcinată în un sine psiho-corporal în timpul „unei călătorii destinate descoperirii de sine. Nu este o călătorie rapidă, nici uşoară, și nici lipsită de temeri. În unele cazuri poate dura întreaga existență, dar recompensa este sentimentul că viaţa nu a trecut în zadar”[6]. Continuarea călătoriei pe căi mistice, care ar face posibilă experimentarea a ceea ce există dincolo de graniţele sine-ului psiho-corporal în sine, nu este atât de liniştită.
O prima descriere este aceea a unei emersiuni de o calitate care favorizează dizolvarea ego-ului (cfr. Eric Baret[7]) şi este capacitatea de a se abandona, de a nu a avea proiecte. Alunecarea în nodurile coincidențelor şi revărsarea în cursul vieţii este unul dintre nucleele primitive ale monahismului.
Acest abandon este un pas în „noaptea simţurilor”, descrisă ca o ruptură între imaginea care un individ o are de sine şi cine este el în realitate. Adevaratul EU se predă vieţii și operează un prim pasaj înspre conștientizare. Aceasta este faza care construieşte cunoaşterea propriilor scenarii ocazionale şi stabile, şi de asemenea, prima recunoaștere a proceselor profunde, individuale sau colective, cum ar fi complexele arhetipale. Dar chiar şi această cale nu este infinită, deoarece cunoaşterea de sine este limitată din punct de vedere obiectiv, doar dacă nu se confundă cu vasta producție de imagini, de gânduri, de asociaţii, de senzatii şi de emoţii ale minţii noastre. Şi în această producţie nu este nimic mistic.

Elmar Zadra descrie foarte bine modul în care clientul, însoţit să traverseze straturile ariei socializării şi ale caracterului, ajuns să atingă rănile sale, reuşește „să cadă” în adevăratul sine în mod spontan. Singura excepţie este aceea a clientului victimă, care tinde să rămână cu rănile sale chiar dacă nu le simte până la capăt şi care prin urmare trebuie să fie ajutat să înţeleagă mecanismul descoperirii de sine în mod progresiv, către natura intimă a ființei sale.
C.G. Jung[8] are aceeaşi viziune asupra faptului că extinderea conştientizării este o prăbuşire în sine pentru a permite să emeargă tot ceea ce inconştientul conţine.
Obiecţia teoretică care o formulăm se referă la faptul că nu vedem necesitatea dizolvării individualității pentru a accesa la viziunea unui Tot unitar. Jung presupune că Totul şi viziunea inconştientului complet sunt acelaşi lucru şi aceasta înseamnă aducerea la lumină a conştientizării în inconştient, personal şi colectiv, de unde derivă prin urmare senzația de totalitate şi de conexiune cu toate existența. Dar subiectivitatea acelui care vede este tot un EU; şi aceasta este deja o problemă rezolvată de secole de către filosofia cunoaşterii.

Metaforele poetice ale acestei totalități aparţin fazei „romantice” a modernităţii care a rămas pe deplin în urma noastră. Chiar şi conştientizarea „romantică” a trebuit să se facă mai mult reflexivă şi adică să traverseze Descartes (cogito ergo sum) şi Husserl (cogito rescogitata) pentru a depăşi eşecurile empirismului şi raţionalismului (alte două moduri de a vedea reîncarnată chestiunea lui Confucius şi a lui Lao Tse).
Intrarea şi ieşirea din corp sunt descrise ca și posibilitatea de a sta pe pragul unui spaţiu infinit sau ca și senzația de a trăi în interiorul corpului fizic. Corpul este deci văzut ca o coajă exterioară, subiectul este în fuziune cu percepţia a ceea ce vede, realizează înlăuntrul conştiinţei sale vacuitatea intrinsecă a realității de sine, stabilizează contactul cu vidul existenţial al anxietății şi conştientizare sa de a fi pe punctul dizolvării extreme. Ambele modele de intrare sau de ieşire din corp prezintă, în plus, riscul exaltării celor mai iraţionale componente (emoționale și pasionale), mai degrabă estetice decât raţionale, ale reflexivității conştiente.
Dacă este adevărat că EU-l este o etapă evolutivă, reflexivitatea relaţională face ca relația în sine să depăşească puterile singularilor EU; evoluția relaţională a EU-lui este în NOI cu o mai mult sau mai puţin prezentă reflexivitate conştientă. Reușim să definim NOI atunci când relaţia este în curs de desfăşurare? Foarte rar. Noi vedem sensul relaţiei doar atunci când încetează şi are dovezi foarte vizibile ca atunci când suntem trădați, sau atunci când o relaţie se estompează în timp ce noi credem că este încă activă.

Figura antropologică fundamentală rămâne aceea de inter-dependenţă. Chiar şi faptul de a gândi la noi înșine, individualizarsi ca și identitate, este întotdeauna în funcţie de modelele semnificative care au marcat creşterea noastră. Gândul în sine este întotdeauna în relaţie indisolubilă cu ceea ce alţii au comunicat sau au însemnat pentru noi. Gândirea nu este niciodată o construcție pur şi simplu individuală, pentru că este o experiență vitală, condiviză cu ceilalţi cu care se comunică. Din acest punct de vedere se poate spune că aparținem întotdeauna unei lumi, unui orizont intenţional şi emoţional, în care suntem plasați. Persoana umană este o subzistenţă individuală, care păstrând totuși singularitatea sa şi depăşind singurătatea sa ontologică, din punct de vedere structural este în tensiune pentru a se deschide celuilalt și întregii fiinţe. Persoana, tocmai pentru că este ea însăşi, are o nevoie indisolubilă să relaționeze. Persoana nu este numai subzistenţă, dar de asemenea este comunicare şi relaţie. Dacă această deschidere către celălalt este un element constitutiv al persoanei, putem înţelege modul în care comunicarea nu este o posibilitate suplimentară, dar o experienţă fundamentală care realizeazază, îmbunătățește și completează aceeaşi persoană: Prima experienţă a persoanei este experienţa celei de a doua persoane: Tu. Atunci când relaţia se atenuează sau se alterează, EU-l pierde profund pe mine însumi: orice nebunie este un eșec în relaţia cu ceilalţi. Alter devine alienus, şi EU-l devine străin mie însumi, alienat. Aproape că s-ar putea spune că eu exist doar în măsura în care exist pentru alţii.

Teza fundamentală este: corporalitatea are o importanţă deosebită în procesul de a deveni persoană, prima etapă a conștiinței care devine conştientă. Acest pasaj istoric al conceptului de persoană are loc în creştinism şi în filosofia Occidentului care nu îşi poate permite să alunece în procese regresive trădând misiunea sa istorică. Principala critică a transpersonalului se referă tocmai la lipsa de claritate cu privire la acest punct fundamental: existenţa EU-lui şi depășirea sa este un proces de creştere înlăuntrul relaţiei care, dacă devine reflexivă, permite ieşirea din angoasa de moarte.
Isus din Nazaret devenind Hristos nici nu a intrat şi nici nu a ieșit din corp, mai degrabă a eliberat trupul său de dimensiunile spaţio temporale traversând prin Sindone. „Acum, caracteristica lui Hristos este aceea de a fi persoană sau mai bine zis un nod într-o reţea de relaţii”, spune Raimon Panikkar[9] şi continuă argumentând: „conştientizarea, care nu este cauză pentru ea însăși, este intrinsecă cunoaşterii unui lucru… deci această Lume, care nu este un Absolut în sine și pentru sine, lasă loc unei origini, care permite un fundament care să o susţină şi aşa mai departe”(p. 156). În acest fel Panikkar descrie importanţa lui Brahman în primele patru sūtra[10] din Vedānta[11] şi fundamentul său devine cunoașterea faptului de a avea o conștiință, conștiință care ne face conştienţi de faptul că conştiinţa în sine nu este cauza de ea însăși. Jocul logic este extrem de important pentru a înţelege sensul corporalității a lui Isus Hristos.” Purtând problema epistemologică la esenţialul pur, Panikkar scrie (pag. 44) … am încercat să arăt că afirmaţia creştină „Isus este Hristos” nu este identică cu „Hristos este Isus”… De fapt, nu este necesar ca Domnul să se numeasca Hristos recunoscut cu acest titlu, deoarece numele de mântuire a lui Hristos este un super nume, mai presus de orice nume … Hristos este „mai mult” şi nu mai puţin de Isus din Nazaret … dar creştinul nu poate spune „Hristos este doar Isus” pentru că Isus Cel Înviat este mai mult decât Isus din Nazaret. Faptul că el a trecut cu trupul său pragurile spaţiului şi ale timpului, nici intrând și nici ieșind, face ca și Hristos să nu poată să aparţină numai creştinilor.

Traducere de Elisabeta Petrescu


[1] Psihologia tradiţională descrie, de fapt, un proces conștienţial care începe cu conştientizarea atentivă ca și funcţie generală a propriei capacităţi umane de asimilare a cunoaşterii. Succesiunea fenomenelor de cunoaştere (nu doar senzoriale) generează fenomenul de conștiintă. În calitate de fenomen dinamic care continuă în timp poate fi identificată ca fiind un proces real (definiție extrasă din enciclopedia Wikipedia).

[2] Noematica: referitor la noemă. În filozofia fenomenologică a lui Husserl reprezintă acel termen care desemnează obiectul gândirii, conţinutul ideii, datul intuiţiei, conţinutul unei propoziţii; conţinut al gândirii.

[3] Samādhi: din punct de vedere etimologic inseamna identitate trascendenta. „Sensurile cuvântului samādhi sunt uniune toatală; absorbţie, concentraţia totală a spiritului; conjuncţie.” Cfr. Mircea Eliade, Lo Yoga -Immortalità e libertà, Milano, Rizzoli, 1997

[4] Tantra, l’iniziazione di un occidentale all’amore assoluto, Daniel Odier, Corbaccio, 2000

[5] Arrendersi al corpo, Alexander Lowen, Astrolabio, 1994

[6] Arrendersi al corpo, Alexander Lowen, Astrolabio, 1994

[7] L’unico desiderio, Eric Baret, La parola, 2010

[8] La saggezza orientale, C.G. Jung, Universale Bollati Boringhieri, 1983

[9] Raimon Panikkar – Il Cristo sconosciuto dell’Induismo (Jaka Book, 2008, p. 72)

[10] Sūtra – vers. Termen ce aparține culturii indovedice.

[11] Vedānta – unul din cele şase sisteme ortodoxe (darśana) ale filozofiei hinduse, de caracter teologic. În text este vorba de Vedāntasūtra atribuită lui Bādarāyana sau (Vyāsa).

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s