Lună: aprilie 2013

„Cele o sută de orașe” de Vincenzo Costantino Chinaski (poezie de „Cușcă”)

Câteva cuvinte…

Nu consider curajul un antidot al fricii dar poate deveni o destinație a fricii responsabile. Evident pasajul trece prin coridorul timorii, având în spate riscul obsesiei și al maniilor, iar în față oportunitatea răspunderii, unul din primele sintoame ale maturității. Conștientizarea emoției te regăsește singur, ca Polyphemus în peştera sa. În acea singurătate ai posibilitatea să te observi, să te vezi ca și cum ai face acest lucru pentru prima dată. Dualitatea acestei experiențe se confirmă atunci când observi replica ei în celălalt și atunci începe comprehensiunea, dialogul, medierea, întâlnirea…

Iar dacă trădarea așteptărilor te face să renunți la rigidități, la scheme preconfecționate fără a îți pierde esența atunci prefer să îl citez pe Lao Tzu spunând că poți să te  întorci la origini căci: „Întoarcerea la origini este eternitatea […] / Mișcarea eternă este întoarcerea la origine.”

Atunci, în toată această călătorie emoțional-circulară[1], armonică vei descoperi acel capăt de stradă unde începe adevărata libertate.                                                                                 (Comentariul și traducerea de Elisabeta Petrescu)

Fiecare dintre noi are propriile închisori, mentale, fizice …
Toată lumea trăiește acolo …
Dar atunci când pereții încep să se micșoreze,
fețele devin anonime …
Când oglinda începe să te tutuiască …
Când trotuarele îți provoacă amețeli și
strada seamănă cu covorul tău roșu …

Pune tot laolaltă bagajul tău …

Umple-l cu amintiri, speranțe, cuvinte, povești trăite și povești care trebuiesc trăite …
Umple-l cu emoții, muzică, lupte, iluzii de epocă, întrebări și răspunsuri …
Găsește-ți  un prieten și începe împărtășirea, explorarea …
du-te la voia întâmplării, lasă lacrimile tale pe pernă, întâlnește-te cu viața, înfruntă-te cu durerea, fură dragostea …

Să nu ai o destinație ci o sută, încearcă să te întorci înapoi pentru că întoarcerea
dă sens călătoriei….
Gândește-te la Polyphemus și la singurătatea lui și respectă singurătatea altuia …
Mergi în jurul lumii …
Nu te plimba cu ea …
Eliberează-te de tine însuți și de așteptare …
Pentru a iubi viața trebuie să trădezi așteptările …
Uită-te în jur și stai departe de cei care se mărturisesc liberi …
Gustul libertății este frica …
Doar cei care se tem de libertate au curajul să o urmărească …


[1] Călătoria emoțional-circulară – presupune redescoperirea și abilitatea trăirii interactive a celor șapte emoții de bază.

INVITAȚIE LA PREPOSLANDIA

preposlandia_de leo_pierottiPREPOSLANDIA – prelucrare grafică de Mena De Leo și Fabio Pierotti

SCHEMATIZAREA AFINITĂȚILOR ȘI OPOZIȚIILOR RELAȚIONALE ÎNTRE IDEALTIPURILE PERSONOLOGICE

OPOZITII_AFINITA_I RELA_IONAL...URI PERSONOLOGICE

 

Linkuri ajutătoare:

https://apreveniesteposibil.wordpress.com/2013/01/20/53/

https://apreveniesteposibil.wordpress.com/2013/01/31/relatii-de-dependenta-gelozie-si-invidie-de-emanuela-mazzoni/

https://apreveniesteposibil.wordpress.com/2013/03/27/ii-dictionar-de-perete-c%C8%83te-ceva-despre-relatie-%E1%B9%A3i-alte-acareturi-in-grija-lui-elisabeta-petrescu/

 

Va urma…

Stăpânul rezervaţiei de Pușa Roth

Sunt unele bătălii care lasă victime în realitatea imaginarului cotidian. Uneori, prin ascultarea a astfel de oameni, oameni care trăiesc în densitatea acestui imaginar, se creează o ofertă minimă, dar indispensabilă de afecţiune. Acel gram de afecţiune îi readuce amabil într-o lume populată de alte fiinţe, unde în schimb, riscul complet al izolării riscă să alieneze individul până la extrem. În dezvăluirea acestui fapt real, Puşa Roth apropie două realităţi într-un dialog în care ea răspunde prin canale non verbale dar subtile, de profundă ascultare şi profundă observaţie.

Comentariu de Elisabeta Petrescu

1soldatonapoleonico_1contadina_graffito_ 1826_Lafaye_Belgio

 

Aprilie 2010                                                                                                                               Stăpânul rezervaţiei

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Avea barbă, neîngrijită însă, părul destul de lung strâns sub o caschetă de pânză din acelaşi material cu cel al uniformei. Până aici nimic nu părea nefiresc, mai ales că bărbatul a început să caute ceva prin raniţă. Mi-am imaginat, iniţial, că face parte din vreun detaşament militar care a fost prin teatrele de război din Irak, Afganistan, sau pe unde vor mai fi fost militarii români. S-a oprit brusc din căutat, a privit atent la călători, mi s-a părut că s-a uitat spre mine şi imediat a început să povestească ceva. Am crezut că vorbeşte la mobil prin hands free dar mi-am dat seama repede că nu este aşa. Am devenit mai atentă crezând că m-a întrebat ceva, probabil de vreo staţie de autobuz unde ar fi trebuit să coboare, şi eu nu am înţeles.

„Mă scuzaţi, nu am fost atentă”, am spus cu jumătate de gură.

Nu a dat semne că m-ar fi auzit şi ridicând puţin tonul, a continuat de parcă nici nu aş fi existat pe scaunul din faţa lui. Brusc, am devenit mai atentă, la ceea ce omul povestea, agitându-se puţin.

„Poate nu ştiţi că eu sunt stăpânul rezervaţiei, că am fost bărbat şi acum sunt femeie?” Am crezut că este o glumă, de, era duminică, imediat după prânz, când unii au ceva mai mult chef de vorbă. Nu numai eu, dar şi ceilalţi oameni aflaţi pe scaunele de apropiere şi-au întors privirea spre acest bărbat care devenise dintr-o dată puţin ciudat. Când a realizat că are „public”, a continuat pe acelaşi ton: „Am avut sâni, dar mi-au pus cenuşă pe ei şi i-am pierdut! Ah, trebuie să mă însor, să mă tund, să mă dau cu sacâz şi vaselină ca să fiu frumos! Nu, nu, mai bine mă mărit, că ei m-au transformat în femeie!”

S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat spre fereastră şi a continuat, de data asta, puţin emoţionat: „Vezi degetul acesta pe care am inelul?”, s-a adresat personajului pe care, acum sunt sigură că l-a văzut prin fereastra sau în fereastra autobuzului.

„A fost înlocuit cu un deget de plastilină!”, a continuat el. Dacă mi s-ar da Intercontinentalul eu l-aş refuza, dacă aş primi un microscop să-mi privesc celulele de la degetul mic.

Am vrut să mă mut pe alt scaun, ceva mai departe de el, dar am fost fascinată de „lumea” în care trăia acest om, de reacţiile lui, de spaimele lui, de grijile pe care le avea, şi, de ce nu, de ideile lui, desprinse parcă dintr-un roman SF. Starea omului s-a schimbat în câteva secunde şi, ca un copil, a început să plângă. A întins mâinile cerând ajutor oamenilor-fantasme cărora li se adresase până acum: „Daţi-mi două ace de gămălie, ca să pot să-mi salvez viaţa!”

Trebuia să cobor. Omul a rămas pe locul lui şi sunt sigură că nu avea o ţintă precisă. Ieşise, poate, la plimbare cu „prietenii”. Era departe de lumea noastră, cea pe care noi, cei mulţi, o numim lumea normală, dar nici lumea lui nu era mai liniştită decât a noastră. Să nu mai fi suportat această realitate? Posibil.

Pușa Roth

 

 

DE LA AMOUR COURTOIS LA RELAȚIILE DE ASTĂZI de Nicolina Raimondo

Afinitățile în relațiile de cuplu    

luna_soareObservarea unor  modele diferite de echilibru relațional în interiorul cuplului consimte  să se vorbească despre afinități în loc de reciprocitate între feminin și masculin.

Egalitatea atât de revendicată de către feminismul ideologic în secolul XX ne-a făcut să uităm fecunditatea diversității și a complementarității punând femeia într-o condiție imitativă și nu pro-pozitivă de schimbare.

Dar, noul cadru de reflecție privind masculinul și femininul, cu valorizarea întâlnirii și a relației, înțelege reciprocitatea ca egalitate diferențiată, prin care fiecare acceptă celălalt pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce ar dori să fie; este un important pas înainte în construirea relațiilor „realiste”, în care se iau în considerare conflicte și dificultăți care nu exclud, dimpotrivă, se reapropie de amour courtois.

louvre_amour_courtoisMăsura unei civilizații este de multe ori dată de importanța socială atribuită relației amoroase; atenția și respectul acestei relații a avut importante anticipări în epoca Creștinismului timpuriu (San Valentino), în amour courtois[1] din secolul al treisprezecelea și în epoca pasiunii romantice, a căror fructe au construit actuala posibilitate de liberă alegere a partenerului trecând de la obligația „să iubești pe cea/cel cu care te căsătorești” la posibilitatea „să te căsătorești cu cea/cel pe care o/îl iubești”, realizată în secolul XX.

La baza alegerii este un neexprimat criteriu de afinitate care nu aparține sferei „magice” a îndrăgostirii, dar este, mai degrabă, obiectul specific care trebuie adus la lumină în relația de îndrăgostire.

Conceptul de afinitate depășește rigidul criteriu bipolar: cel ce este afin este în posesia unor calități, pe care le apreciem pentru că ne lipsesc și ne completează, dar nu este neapărat într-o poziție de reciprocitate directă și univocă cu noi.

Relația amoroasă, nu poate fi statică pe baza unei reciprocități stricte, solicită evoluția subiecților în explorarea unui număr mai mare posibil de afinități elective, pornind de la cea care a permis îndrăgostirea.

În relația amoroasă este experimentată integrarea, disponibilitatea, dialogicitatea, recunoașterea, întâlnirea, medierea și complementaritatea[2], forme diferite ale dispozițiilor sociosolidale între persoane.

Principalele tipuri de afinitate întâlnite în relațiile de cuplu sunt:

1) Ceea ce leagă un partener atent și responsabil, dar defensiv și închis cu privire la exprimarea emoțiilor și a sentimentelor cu un partener generos și exuberant, capabil să implice și să tragă după sine în trăiri pline de încărcătură emoțională. Acest tip de afinitate generează relații de integrare.

2) Partenerul generos și captivant se poate lega cu un partener afectuos, stabil și fidel într-o afinitate de disponibilitate reciprocă.

3) Personalitatea afectivă învăluitoare, stabilă și fidelă se leagă într-o dialogicitate care se dezvoltă între limbajul său și cel a unui partener acut, inteligent, liber, dar care riscă singurătatea în viața lui mentală.

4) Subiectul creativ și inteligența sa activă (care îl duce la prezumție și mândrie), construiește o legătură de recunoaștere cu personalitatea introvertită și sensibilă ca a celui care trăiește valoarea smereniei și suferă din cauza unei stime de sine scăzută.

5) Umilul și sensibilul este deschis în întâlnirea cu energia și încărcătura unei personalități energice și active a cărei inițiativă transmite curaj și protecție și primește orientare.

6) O legătură de mediere se construiește între persoana activă și întreprinzătoare și o personalitate liniștită care trece limita în calm excesiv și lene.

7) Un partener calm și pacific, capabil să absoarbă tensiuni, construiește o afinitate de complementarietate cu un subiect agitat și anxios.

Traducere de Elisabeta Petrescu


[1] Nota trad. Îl găsim tradus rareori cu dragoste curtenească. Conceptul de amour courtois este  un termen creat de criticul francez Gaston Paris în 1883 pentru a indica concepția filosofică, conceptul literar și sentimental al iubirii, în epoca trubadurilor, poeți aflați la curțile provensale, și se bazează pe ideea că doar cei care iubesc au cu adevărat o inimă nobilă. Amour courtois a trubadurilor este un sentiment capabil să înnobileze și să rafineze omul. Naște ca o experiență ambivalentă bazată pe prezența dorinței erotice și a tensiunii spirituale. Deoarece în acea epocă căsătoria era văzută ca o afacere (în cazul căsătoriilor cu/între feudali) iar  dragostea idealizată era împotriva economiei utilitare a căsătoriei, amour courtois era o modalitate a nobililor pentru a-și exprima iubirea inexistentă în căsnicia lor. Amanții, în contextul de amour courtois nu făceau referire la sex, ci mai degrabă la implicarea emoțională.

[2] Nota trad. În contextul counseling-ului relațional de tip PREPOS, toți acești șapte termeni (integrarea, disponibilitatea, dialogicitatea, recunoașterea, întâlnirea, medierea și complementaritatea) trebuiesc citiți și interpretați în sensul afinităților descrise mai sus și nu în sensul fizic-literar al fiecărui cuvânt în parte.

ÎN AȘTEPTAREA SUFLETULUI de Elisabeta Petrescu

„Dacă urmărirea dezvoltării solicită un număr tot mai mare de tehnici și tehnologii, atunci este și mai multă nevoie de indivizi cu o gândire și capabili de reflecții profunde, dedicați cercetării unui umanism nou, care permite omului modern de a se regăsi pe sine, asumând noi valori de iubire, de prietenie, de rugăciune și de contemplație.”[1]

În epoca post modernă relația de ajutor găsește în figura profesională de counselor o resursă importantă caracterizată de capacitate de ascultare, de empatie și mai ales de afectivitate. Vorbind de ajutor nu mă refer la o acțiune gen caritas a zilelor noastre, dar la o conștientizare a relației de ajutor cât și a instrumentelor necesare și cu adevărat utile pentru ca într-adevăr relația să își îndeplinească misiunea. Pentru a asculta mă servesc de rabdare care vine din afectivitate și cunoaștere, pentru a intra în empatie deschid canalele de sensibilitate și detașare, pentru afectivitate mă adresez inteligenței inimii.

Azi, modernitatea reclamă în mod reflex ceea ce o caracterizează mai mult: viteza. Călătorim, comunicăm, gătim, iubim (se pare), muncim, mângăiem, etc. cu o viteză de negândit cu nu mult timp în urmă. Referitor la viteză îmi aduc aminte de o istorioară. După deschiderea  primilor căi de linie ferată, americanii au invitat câțiva din pieile roșii să participe la așa zisa călătorie/deschidere după care, plini de entuziasm și orgoliu i-au intrebat pe aceștia: „Ați văzut cu ce viteză călătorim? Caii voștri nu vor putea niciodată să întreacă trenurile noastre. În sfârșit, vom călători mult mai repede și vom ajunge la destinație mult mai sigur decât cu trăsura trasă de cai.” La această afirmație, pieile roșii nu au împărtășit entuziasmul, dimpotrivă, s-au arătat triști, tăcuți și îngrijorați. Americanii au observat schimbarea de ton a invitaților lor și i-a întrebat care este motivul tăcerii și nepartecipării lor la entuziasmul care contamina masele celor veniți la eveniment, la care pieile roșii au răspuns în șoaptă: „Corpul nostru a călătorit prea repede încât sufletul nostru a rămas mult în urmă. Noi așteptăm încă să ne ajungă sufletul care era obișnuit să alerge în compania sufletului calului.”

Un suflet alături de un alt suflet.

Ne-am înconjurat de tehnologie și am început să substituim celuilalt, care era subiect și destinație relațională, obiecte care în „caz de protest” numai funcționează și trebuiesc substituite cu alte obiecte mai eficiente. Mai tragic este faptul că acolo unde indivizii încă relaționează cu alți indivizi, individul subiect riscă să devină obiect pentru celălalt. Principiul utilitarismului, arta manipulării umblă prin istoria noastră de azi cu pași mari, cu cizme grele pe rămășitele sufletelor noastre. Fernando Savater spunea că „a veni în lume înseamnă a veni în lumea noastră, a umanilor. A sta în lume înseamnă a sta printre umani, a trăi, la bine și la rău, în societate.” [2]

Azi individul riscă să rămână singur, izolat, insulă din ce în ce mai departe de altă insulă. Sofiștii reușiseră în secolul V î.Hr. prin revoluția lor filozofică să pună în centrul interesului omul și evoluția sa. Perioada „naturalistă” făcea loc din plin perioadei „umaniste”. Cercetarea individului explora varii spații pentru a putea realiza umanitatea proprie dar și a celuilalt de lângă el căci recălcând cuvintele lui Savater nimeni nu poate realiza propria umanitate trăind de unul singur, pentru că viața umană este o continuă interactivitate, o continuă relație cu celălalt. De aceea, omul în evoluția sa istorică ar trebui să treacă de la explorarea ambientului și a resurselor sale, a naturii înconjurătoare la întrebări existențiale care să îl conducă pe parcursul vieții la omul său interior.  

În această frenezie de tehnologie și fragmente de suflet naște nevoia unei „revoluții pacifice subterane, care promite să ne conducă către o lume mai umană și mai centrată pe persoana însăși.”[3] Evident că aceste revoluții care pleacă de la subtil până la consistent în termeni de dimensiune dar și proces de intervenție au nevoie de persoane calificate și abile în umanitate pentru a realiza o transfigurare în celălalt subiect. Counselor-ul relațional prezintă în fișa sa profesională dar mai ales umană aceste abilități care de obicei nu sunt solicitate în nici un colocviu profesional.

Abilitatea în umanitate este o exigență care revine în cotidian aproape în mod fiziologic al istoriei lui „homo sapiens”. Descoperirea diferitelor abilități în diferite domenii nu face altceva decât să ne califice mai mult sau mai puțin în acel domeniu, dar nu ne promovează pe scara evolutivă a unui om care reflectă și practică o continuă autoeducare și autoformare. Majoritatea acestor abilități propun doar o mică exprimare a individului în societate și riscă să definească individul pentru tot restul vieții. Dar ființa umană este mult mai mult decât abilități exprimate în format competitiv pentru eficientizarea societății. Ea este dotată de emoții, sentimente, gânduri, senzații, idei, voință, conștiință individuală, conștiință pură, procese spirituale. Valorizând toate aceste proprietăți și trăindu-le frecvent individul reușește să își creeze o busolă care să îl conducă către o creștere umană mai amplă și orientată către succesul propriei revoluții.

Astfel putem descoperi că un suflet muncește, se angajează, creează, se bucură, ascultă, suportă, iubește alături de unul, mai multe suflete, că o nouă colectivitate de persoane poate naște pe baza unui suport solid, consolidat de o cunoaștere neformală, neacademică și nebirocratică care vine dintr-o sete profundă de redescoperire de sine și care poate fi comună tuturor celor care au făcut un pact tacit de bunăvoință și onestitate cu sine și cu lumea. Viitorul efort în fiecare dintre noi trebuie să conducă la reapariția și educarea valorilor proprii, autentice, profunde care de multe ori sunt necunoscute sau de neînțeles multora. Varietatea de valori ca și varietatea de emoții și sentimente ne obligă să nu absolutizăm nici o valoare dar să o integrăm și să o vedem ca o piesă într-un enorm puzzle unde fiecare individ aduce propriul contribut. Orice absolutizare determină corupția valorii în nonvaloare sau fanatism, iar de ism-uri cred ca am experimentat destul.

Noroc bun căci a preveni este posibil!

 

Elisabeta Petrescu


[1] Paolo VI, din Enciclica “Populorum Progressio” 26/03/1967

[2] F. Savater, Etica per un figlio, Laterza Bari, 1993

[3] Carl R. Rogers, Potere personale, Casa Editrice Astrolabio, 1978

Maxima 15 aprilie 2013

Despre responsabilitate…

RESPONSABILITATE.Să te predai și să dai vina pe Dumnezeu, pe viață sau pe alte persoane, nu solicită nici un efort. Să te pui din nou pe picioare asumându-ți responsabilitatea propriei vieți și propriei fericiri deseori solicită eforturi mult mai mari, dar aceasta este marea diferența dintre a trăi și a supraviețui.[1]


[1] Claudia Rainville, scriitoare, fondatoarea metodei de Meta-Medicină – Cambia la Tua Vita – Nati per Essere Felici, Non per Soffrire, Amrita Edizioni, 2006

Paradisul, vis care fiecare om îl are înlăuntrul său – de Vincenzo Masini

Scrisoarea de mai jos am primit-o cu ocazia Paștelui catolic de la Vincenzo Masini[1] – fondator Prepos[2], coleg și prieten drag. Public traducerea ei, deoarece o consider importantă și prioritară în esența ei. Mă confrunt pe teritoriul Romaniei cu situaţii de multe ori dificile, dramatice și multe dintre ele sunt generate în mod inconștient de angoasa de moarte, angoasă despre care nu am primit niciodată vreo informaţie utilă, nu am fost educați, față de care suntem total inculți și care prin munca ei murdară ne poluează și ne condiționează viața zi după zi. În data de 9 octombrie 2012, când l-am sunat pe Vincenzo de la aeroport pentru a-l saluta, deoarece plecam spre Bucureşti, Vincenzo m-a înștiințat că tocmai îi fusese comunicat diagnosticul de cancer la vezică. În toată această perioadă ne-a demonstrat tuturor forța sa omenească în a-și destăinui frica, durerea și furia dar, mai ales, în a da un sens la tot ceea ce i se întâmplă. În scrisoarea din 21 octombrie ne informează că a învins furia scriind Confutația tezei psihanalitice precum că angoasa de moarte este generatoare de conștiință, în favoarea afirmării că nașterea conștiinței are loc datorită dezvoltării afectivității conștiente.[3]

Pentru mine această scrisoare are valoarea unei veritabile meditații, meditație care, așa cum dorește Vincenzo, doresc să o împărtășesc cu toți cei cu care, într-un mod sau altul, ni s-au intersectat căile vieții.

Cu speranță, Elisabeta Petrescu


vincenzo masini arrezoDragi prieteni Prepos,                           
Vreau să vă urez un Paște de adevărată Înviere.                                                              Este nevoie de noi, și am această certitudine într-o fază a vieții mele în care îmi apar în fața ochilor suferințe devastatoare în oamenii pe care îi întâlnesc în spitalele pe care sunt obligat să le frecventez.                                              Într-adevăr, este nevoie de foarte puțin pentru a stinge într-un om gândul angoasei, gând care cu timpul se materializează în el.

Îmi dau seama tot mai mult că anxietatea neinversată ajunge să trăiască, în mod permanent în sufletul oamenilor.                                                                                                 Îmi dau seama că am subestimat cât de important este să oferi cuiva un moment, chiar scurt, eliberat de acea angoasă.                                                                                                Poate credem că e inutil, deoarece angoasa, va relua apoi posesia acelei minți şi acelui corp, și așa ne înstrăinăm fără să înțelegem cât de important este să spunem „un cuvânt”. Nu este așa. Și spun asta pentru că știu și pentru că trăiesc acest lucru.                                    „Un cuvânt” autentic, gândit și studiat, exprimat cu profesionalism și iubire modifică semnificația a ceea ce se trăiește și operează în profunzime.                                            Rămâne în interior și se deschide către speranță.                                                                       În această perioadă am întâlnit situații extreme de boală, de deces, de eșec economic, de dorințe respectabile de sinucidere, de abandon, de dependență de jocuri de noroc, de droguri, de exaltări exagerate devenite nebunii lucide, de dizabilități, după care stări de vinovăție, dezamăgiri, mizerie economică și umană.                                                               Este perioada clienților mei cei mai „răi”și, probabil, deoarece aceste luni de suferință m-au deschis către acceptarea a multor dureri, mă simt mișcat de onoarea pe care aceste persoane mi-o fac, adresându-mi-se.                                                                                         Sunt, de asemenea, mândru de îndrăzneala mea în a mă deschide în faţa durerilor pe care le întâlnesc și pe care nu le las să îmi scape.                                                                     Întrebarea mea lăuntrică este întotdeauna: „Cum reușesc să schimb acest abis?” iar răspunsul aproape întotdeauna apare chiar și atunci când declar că „nu am ce să răspund”, iar celălalt simte că eu simt ceva pentru el.                                                                                 Cu ani în urmă am decis că, tot ceea ce vă explic acum, s-ar fi putut numi „Counseling” … și cred încă.                                                                                                                                           Aș dori să vă transmit tuturor această experiență pentru care am construit o formare, o profesie, chiar și o lege[4] și certificate în standardele UNI[5], dar esența este alta, mult mai mare, mult mai frumoasă și satisfăcătoare … năruirea, chiar și pentru un minut, a angoasei de moarte în cineva este sublim.                                                                                     Și nu contează suferința ce formă sau haină își asumă într-o mamă îndoliată, într-un antreprenor falit, într-o soție părăsită, într-un bipolar decompensat, într-un bolnav de cancer, într-o femeie borderline, într-un cuplu care se distruge cu propriile mâini, în nota proastă a unui student, în sentimentul de gol a unui om în vârstă …                                   Într-adevăr este de ajuns să folosești cu dragoste doar un cuvânt.                                     Într-adevăr, aș dori ca aceasta să fie misiunea Prepos, misiune care nu poate fi uitată și că aceste timpuri dificile servesc la maturizarea alegerilor din partea unei umanități conștiente și nu pentru îmbunătățirile organizatorice sau economice.                                     Cu cât suntem mai săraci[6], cu atât suntem mai fecunzi deoarece nu ne putem permite să stăm în continuare pe loc și să privim ceea ce se întâmplă …                                                 Cine s-a lăsat atins înlăuntrul său de către Prepos nu îi va mai putea lipsi iradierea afectivă care îmbrătișează această experiență, dimpotrivă va avea dorința să contamineze cu speranța angoasele pe care le întâlnește, va împărtăși bucuria ameliorări produsă în fiecare persoană.                                                                                                                                           De aceea, aș dori să trasmiteți urările mele tuturor pe care îi cunoașteți, care ne-au întâlnit pentru un moment, în cadrul unei lecții, unei conferințe, unui seminar, unui colocviu.

Învierea este tocmai doborârea angoasei și împărtășirea visului paradisului, vis care fiecare om îl are înlăuntrul său.

Vă îmbrățișez,

Vincenzo Masini


[1] Câte ceva despre Vincenzo Masini http://www.prepos.it/vincenzo_masini.htm (Nota trad.)

[2] Prepos – Prevenire è Possibile (www.prepos.it) se naşte şi se răspândeşte din 1993 pe întreg teritoriul italian. Este proiectul mamă a A PREVENI ESTE POSIBIL în România. (Nota trad.)

[3] Deocamdată în limba italiană, reprezintă materialul ultimei Consfătuiri naționale ținută de Prepos „IRADIEREA AFECTIVĂ”  în 16 și 17 februarie 2013 la Terni (Italia). (Nota trad.)

[4] Legea cu privire la profesiile nereglementate (în Italia) din 19 Decembrie 2012 (Nota trad.)

[5] Pe teritoriul italian normativa UNI este un document scris de către toate instituțiile care doresc să se confrunte în ceea ce privește competențele, abilitățile și cunoștințele pe care un profesionist trebuie să le aibă. În practică, clienții unui counselor, chiar și magistrații, vor fi în măsură să știe cine și ce este un counselor citind normativa UNI referitoare la Counseling. Odată elaborată, normativa UNI devine baza tehnică pe care este posibilă certificarea (Articolul „La legge è legge” de Emanuela Mazzoni din revista „Il Professionista delle Relazioni Umane” din 2 februarie 2013). (Nota trad.)

[6] Exprimările lui Vincenzo sunt inspirate din învățăturile creștine. În cazul de față readuce în prim plan una din Fericirile pronunțate de Iisus: „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor”. Sărăcia în cauză nu este un semn de mizerie chiar dacă timp de secole, această declarație a dat spațiu la diverse speculații și manipulări de tipul „Hristos iubește doar pe cei săraci„, dar divulgă o recunoaștere a condiției umane și a nevoii sale de Dumnezeu, celelalte fericiri urmând să fie angajamente a unei discipline interioare ale individului atras de către esența divină. (Nota trad.)