Lună: mai 2013

Maxima 27 mai 2013

Apel la luciditate

O companie de închinători la idoli, uluiți, poate părea convenabilă pentru cei care gestionează idolii, dar un sistem care se hrănește cu stupiditate este condamnat să devină stupid – cu consecințe, dealtfel ușor de remarcat, periculos de complexe. Pentru această lume, realitatea nu există, contează doar reprezentarea ei.[1]

Georg_Baselitz_Das Idol_1963


[1] Umberto Eco (n. 1932) – pedagog, scriitor, semiotician, filosof, critic literar și romancier italian.

Un artizanat… curat în introducerea lui Pușa Roth

Constantin Băbâi, pictor, sculptor, poet şi visător

idolDin când în când cred că este necesar să revenim la sintagma lui Lucian Blaga care a ajuns la concluzia că „veşnicia s-a născut la sat”, poate şi pentru faptul că lumea satului are partea ei de fabulos, cea care păstrează unicitatea sufletului românesc. Mai este un adevăr de care ar trebui să ne amintim des şi mă refer la expresia „românul s-a născut poet”, expresie care are acoperire deplină în realitate. De-a lungul anilor am cunoscut mulţi oameni talentaţi care n-au studiat la şcoli înalte, dar care, prin talentul nativ, au uimit lumea. Mi-am adus aminte acum de o sintagmă vehiculată din ce în ce mai des o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană: civilizaţia rurală. Se face referire, desigur, la modernizarea satului românesc după standardele satului european. Dar eu mă gândeam la civilizaţia rurală, la spiritul creativ al omului simplu, la păstrarea valorilor culturale moştenite, semn distinctiv într-o epocă a globalizării. Ei, vorbă multă, sărăcia omului! Am aflat de la prieteni că undeva, într-un sat din Moldova trăieşte un om, Constantin Băbâi, pictor, sculptor, poet şi visător. Am căutat pe internet, am întrebat şi am găsit un articol semnat de Sabina Gheorghe şi apărut în „Eveniment local”, Ediţia de Vaslui, marţi, 13 noiembrie 2012 pe care vă invit să-l citiţi şi dvs.

Sculptor în săpun

„Constantin Băbâi din Vutcani, are un talent mal puţin obişnuit. Bărbatul de 55 de ani îşi sculptează idolii în săpun. El reuşeşte să modeleze chipuri în numai câteva minute folosindu-se de un briceag. Constantin Băbâi a făcut până acum sute de sculpturi din lemn, lut ars sau săpun, pe care le oferă în dar.                              

Cu ajutorul unui briceag, un cetăţean din comuna Vutcani, Constantin Băbâi transformă o bucată de săpun într-un chip sau o statuetă în doar câteva minute. Cu o îndemânare de invidiat, bărbatul de 55 de ani reuşeşte să-şi sculpteze idolii chiar şi cu ochii închişi. De cele mai multe ori, îl inspiră personajele biblice, precum Maica Domnului, Iisus sau Sfântul Ioan. Personajele istorice sau genii ale literaturii române îi sunt la fel de dragi şi le-a săpat chipul în acelaşi material moale pe care cei mai mulţi îl folosesc la spălat. Mozart, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Eminescu, Ion Creangă ș.a. au influenţat imaginaţia artistului.

Constantin Băbâi nu are nici un loc de muncă. Deşi nu are nici o sursă sigură de venit nu-şi vinde creaţiile, ci le oferă celor pe care îi simte abătuţi din cauza grijilor cotidiene sau unor instituţii. Nu primeşte bani nici măcar pentru materialul folosit. Nu are televizor acasă, nu pentru că nu şi-ar permite unul, ci pentru că refuză categoric să ia contact cu «mizeriile» care se difuzează pe posturi.

Credinţa în Dumnezeu îl îndeamnă să ducă un trai retras, dincolo de tentaţiile lumii moderne.

«De copil am zis: dă-mi, Doamne, un dar aparte! Mi l-a dat. Dacă am inspiraţie, sculptez oriunde, mergând pe stradă sau în sala de aşteptare din gară. Săpunul se modelează cel mai uşor şi nu am nevoie nici de unelte speciale, nici de un spaţiu anume. De câte ori citesc pe chipul unui om supărarea, modelez repede dintr-un săpun chipul Maicii Domnului sau al lui Iisus Hristos şi i-l dăruiesc. La vederea lui, toţi se lumineză la faţă», afirmă Constantin Babâi. El ne-a mai spus că are şi alte pasiuni. Scrie zile întregi până la epuizare: «Scriu poezii. Eu le spun Taine. Poate o să le public la un moment dat.»

Artistul crede cu tărie că societatea modernă a luat-o pe un drum greşit: «Totul se uniformizează, toţi sunt egali, toţi au facultate. Trebuie un echilibru în societate. De asta suferim, din lipsă de valori. Dacă e prea multă buruiană, floarea se sufocă, aşa cum ne sufocăm şi noi din pricina lucrurilor rele care ne înconjoară».

Băbâi a dăruit cunoscuţilor dar şi străinilor peste 1.000 de chipuri sculptate în săpun. De asemenea, a realizat numeroase icoane pe lemn sau sculpturi în lut şi argilă. Foloseşte ca suport lemn de tei, cireş, nuc sau plop. În majoritatea lucrărilor folosește fragmente biblice: Arestarea Mântuitorului în Templu, Iisus vindecând copilul de epilepsie, Rugăciunea Maicii Domnului etc. Câteva dintre sculpturi au fost dăruite unor instituţii sau unor biserici. De exemplu, pentru Mănăstirea Cernica a sculptat un înger care citeşte într-o carte şi un călugăr. Înainte de 1990 l-a sculptat pe Bogdan Vodă (în ipsos), lucrare care a fost dăruită abatorului din Vaslui. Mai sunt şi alte biserici din judeţ, dar şi din judeţele Iaşi şi Botoşani care adăpostesc creaţiile sale.”

Am avut curiozitatea să aflu mai multe despre domnul Băbâi şi cu ajutorul unor oameni deosebiţi am reuşit să iau legătura cu acest om care şi-a dedicat tot timpul pasiunilor sale. Constantin Băbâi este originar din comuna Vutcani, judeţul Vaslui şi după ce a terminat opt clase, a urmat cursurile unei şcoli profesionale, după care a urmat liceul la seral, apoi cursuri de contabilitate de un an. O biografie ca multe altele, dar pasiunea nu l-a părăsit niciodată, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „De la vârsta de şapte ani, iubeam sculptura şi modelajul. Realizam în mărime naturală chipul prietenilor mei, din argilă, iar aceasta se întâmpla la marginea râului care trece prim mijlocul satului Vutcani. La 13 ani am început să scriu poezie. Tatăl meu avea magazin, iar eu obişnuiam să pictez chipul oamenilor ce veneau la cumpărături şi le ofeream portretul la plecare.

Am considerat că pentru aceste lucruri sunt născut şi nu am încetat vreo clipă să dăruiesc semenilor mei mii de sculpturi, fără să cer recompense. Am realizat tablouri, picturi pe pânză şi carton, pe care le-am dăruit.

Am scris poezie de suflet, am 30 de manuscrise, am scris zi şi noapte cu lacrimi, până la epuizare, acestea fiind taine de la Dumnezeu.”

Iată, cum Iisus alege

Pe pământ de a lucra

Nu orice sau pe oricine

Ci pe cel ce-l va urma.

(Fragment din poezia Mărturisirea nu se face oriunde şi oricui de Constantin Băbâi)

 

Maxima 20 mai 2013

În ciuda iluziilor ocazionale de omnipotență, narcisistul așteaptă de la alții confirmarea autostimei sale. Nu poate să trăiască fără un public de admiratori.[1]

Metamorfozele lui Narcis_ Salvador Dali


[1] Christopher Lasch (1932 – 1994) a fost un istoric și sociolog american, The Culture of Narcissism (W.W. Norton & Company, New York, 1979)

 

Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul? de Elisabeta Petrescu

Mă uitam la poza aceasta postată pe Facebook de un amic budist tailandez, nu pentru că aş fi budistofilă, nu… Mă regăsesc în multe concepte, dar calea dată de sus, mie, este cea a lui Iisus … cel puțin aşa simt.      Mă uit şi văd spiritul aceluia care, cu bucurie îmbrăţişează tigrul acela jucăuş şi observ, prudenţa, forţa genuină, străină de competiţie, pacea profundă şi zglobie totodată, dar, mai ales dragostea, multă dragoste.                                   Experimentarea dragostei doboară bariere, escaladează munţi … da, nimic nou căci AMOR OMNIA VINCIT! De aceea, vă invit la următoarea reflexie: cât este de important spiritul care ne locuieşte sufletul? Apoi de câte ori îl îmbrăcăm, îl deghizăm în forme care nu îl mai reprezintă doar ca să facem plăcere lumii înconjurătoare sau și mai mult să fim mimetici cu această lume pentru că e mai confortabil să trecem neobservaţi prin mulţimea de multe ori confuză şi absentă la adevărul vieţii.                                                                                                                       Călătoria înspre poarta sufletului poate fi lungă, dar, e unica ce ne poate salva în faţa unui mare pericol şi anume, acela de a nu te regăsi pe tine însuţi.                                                  Îmi observ clienţii și după încheierea unei şedinţe de counseling, uneori îmi rememorez drumul pe care am pornit cu ceva timp în urmă. Încerc să studiez coincidenţele care ne-au adus unul în faţa celuilalt, învăţămintele şi strategiile necesare pentru acea persoană care, într-un moment dat al vieţii sale, mi s-a adresat, cerându-mi ajutorul. Revăd traseul meu de „îmblânzire” şi atunci studiez, pentru fiecare în parte, privirea, vocea, respirația, gestica, cuvintele, tăcerea, culorile, muzica… Îmi calibrez prezenţa sau absenţa pe traseul pe care trebuie să îl facem împreună. Mă înarmez cu acea forţă şi cu acea detaşare prin care, cu ajutorul unei dureri necesare, să pot să extrag o stare de rău şi care, din păcate, de multe ori nu e unică.                                                                                                                                  Da, văd în imaginea aceasta un proces de counseling relaţional. Văd o relaţie originală care se instalează pe baza unui spirit profund, de disponibilitate prudentă, matură.

Îmi aduc aminte că, acum câţiva ani, în timpul unui seminar, profesorul a fost întrebat de ce era cu unii mai dur, cu alţii mai rigid, cu alţii mai blând sau afectuos, mai ales că el propovăduia iubirea universală.                                                                                       Răspunsul a fost scurt: „Oamenii sunt datori să se iubească şi să iubească toate vieţuitoarele din jurul lor. Dar, chiar dacă poţi iubi un şarpe, nu o să ţi-l pui niciodată în sân, dar o să îl ţii la distanţă de tine şi de cei dragi”.                                                             Adevărata educaţie este ca şi dragostea: se împărtăşeşte făcând diferenţa între cei cărora ne adresăm dar nu are preferinţe. „Da!”, diferenţei, „nu!”, preferinţei.

Evident, lectura acestui învăţământ ne trimite la o cheie simbolică. Am ţinut în mâini un şarpe adevărat … dar şerpii, tigrii, leoparzii sălăşluiesc ca şi spirit, ca şi simbologie înlăuntrul nostru. Cu cât mă cunosc mai bine, cu atât voi şti să recunosc şi să disting, nu doar prin logică sau intuiţie, ci şi prin subtila capacitate senzitivă, perceptivă, acei „şerpi” târâtori care te încolăcesc ca să îţi ia vlaga sau să te atace pe la spate, de aceia care, în schimb, te învaţă cum să cobori în întunericul fiinţei tale, să te răsuceşti pe propriile tale picioare ca să îţi cunoști adevărata identitate profundă pentru a putea lărgi şi da amploare orizontului tău, cum să îţi lepezi „pielea rea” şi să îţi mobilizezi forţa regenerantă. Voi simţi distincţia dintre „tigrul” agresiv care vrea să mă încolţească pentru a devora un nou „prânz relaţional” şi acel „tigru” care îşi unește forţa pentru a răzbate împreună cu mine greutăţile vieţii.                                                                                                                                    Exemplele pot continua. Oameni şi şerpi, oameni şi tigri, oameni şi … relaţii care ne consumă, ne devorează sau ne sug vlaga, dar şi relații care pot fi „cap de pod” în realizarea unor alte relaţii mult mai sănătoase şi mai de durată. Toate acestea pentru că, în noi, cu voie sau fără voie, am creat dispoziţia necesară ca să se poată experimenta.

Pe durata a câțiva ani, în scurte perioade, mi s-a înfăţişat o tânără doamnă – mama a trei băieţi adolescenți, care trăia infernul unui mariaj ale cărui premize de eşuare existau încă de la început, cu cincisprezece ani în urmă. Evident, a trebuit să conştientizeze în aceşti ani, călcându-şi încet încet pe orgoliu, că dorinţa ei de a fi mamă până la o anumită vârstă (aşa a decretat ea cândva!) dar şi faptul că soţul ei nu a dorit cu adevărat copii, ci doar parteneri de joacă pentru mai târziu, toate acestea au condus-o să poarte pe umeri povara responsabilităţii a cinci suflete.                                                                                                        Copiii nu sunt un program cincinal, nu sunt capriciu, poftă sau ambiţie, accidente de parcurs sau decoruri obligatorii pe scena vieţii. Copiii sunt o investiţie de sentimente, efort fizic şi psihic pe termen foarte lung. Pentru a fi creaţi, crescuţi şi nu doar născuți, e nevoie ca părinţii lor să fie persoane mature şi responsabile, nu doar indivizi care au făcut din atracţie, simpatie sau interes, un contract sau o „liaison” la modă.                                            Epuizată, nu doar din pricina propriei competiţii cu sine dar şi a unui soţ – liană agăţătoare, atrăgător dar puţin responsabil, deloc matur şi încă în goană după senzaţii tari, femeia a ales, în relanti dar conştient, divorţul.                                                                                      Trauma lor nu era recentă, singurul motiv care îi ţinea într-un fel de contact/contract erau copiii. Specific acest lucru pentru că, la şedintele de counselling, ea s-a prezentat întotdeauna ca singura motivată să îşi salveze corabia. El, absent, total dezinteresat, exprimându-se de mai multe ori faţă de soţie că ea are voie „să facă ce vrea, pe el nu îl interesează”. O lipsă de dialog, de prezenţă, nu numai fizică dar şi de spirit.               Pesemne că vă întrebaţi cu toţii: „dar unde erau aceste două persoane când şi-au împreunat destinele?” De fapt, în acel moment, cine s-a căsătorit cu cine, sau ce cu ce? Nu vreau să intru în detalii şi să conturez această situaţie care nu are nimic nou în panoramica actuală. Răpunsuri ipotetice sunt multe. De exemplu, femeia care vroia cu ardoare să experimenteze maternitatea fără a prevedea costurile, împreună cu bărbatul în cariera căruia, se pare, îi lipsea un puzzle ca să devină „om integru” în fața societăţii. Ce cu ce … o scânteie determinată împreună cu bara de „lap dance”, un cal în cursă împreună cu o veveriţă pofticioasă. Relații de impact, dar dureros ca să rămână doar tangențiale.

Cunoaşterea de sine ne ajută să prevedem eşecurile. Ne ajută să ştim să le vedem într-o lumină nouă, să găsim resurse în momente de criză care au misiunea să ne scuture din zona de comfort, să ne trezească din poveştile care, de multe ori, ni le spunem de unii singuri, le absorbim și le trăim ca unicele „colace de salvare” ca unica scuză în faţa noului care bate la ușă şi pe care, de multe ori, îl refuzăm ca inadecvat.            Adevăratul simptom al evoluţiei este faptul că atunci când o criză are ceva nou în mesajul ei, nu se mai pliază pe crize sau semnificații profunde, înţelese şi deci depăşite de cel care o experimentează. Criza apare în viaţa noastră ca un stimul continuu, devine catalizatorul unei evoluţii dinamice în care apar şi se succed noi echilibre superioare. Doar în traversarea ei autentică vechile măşti cad, simbolurile capătă valenţe noi, ochii minţii se contopesc cu ochii sufletului astfel încât să putem vedea mai clar că dacă de multe ori pe afară e vopsit gardul, leopardul de dinăuntru poate face rău dar poate face şi mult bine.

Maxima 13 mai 2013

Unica virtute a coerenței este previzibilitatea și prea mulți o folosesc pur și simplu doar pentru a evita riscul.[1]

Wassily Kandinsky Composition VIII


[1] Alfred Adler (1870 – 1937) a fost un doctor și psiholog austriac, fondator al școlii de psihologie individuală –  Il temperamento nervoso, Casa Editrice Astrolabio, Roma, 1971

Filozofia și tinerii de Rita GHERGHI

Fără nici o îndoială, trăim într-o societate tot mai complexă sub toate aspectele și în toate sectoarele: culturi diferite care se încrucișează, multiplicarea limbajelor și ale acelorași forme de viață, multi-producția sistemelor de valori și așa mai departe. Toate acestea solicită o înălțare a nivelului, mai ales calitativ, de formare a persoanei, fără de care ea însăși riscă să se piardă în meandrele producției sociale, producție prea mareață și prea complexă.

Creșterea calității trebuie să vizeze în primul rând formarea tinerilor capabili de o auto-reglementare autonomă[1]: aceștia trebuie să devină conștienți de ei înșiși și de alții, capabili să înțeleagă și să analizeze lumea în termeni concreți și realistici, capabili încă de un impuls constructiv, să revizuiască propriile lor forme de viață, totul sprijinit pe dezvoltarea unui sentiment de responsabilitate.

Unii ar putea să îmi obiecteze că, de-a lungul istoriei, complexitatea informațiilor și imaginilor s-a dovedit a fi întotdeauna un factor pozitiv și nu unul negativ. Este adevărat, dar, dacă dorim să fim mai preciși, acest fenomen poartă în sine atât pozitiv cât și negativ. Pozitivul constă tocmai în faptul că multitudinea de opțiuni experiențiale conduce la îmbogățirea potențialului cognitiv și existențial, dar nu neapărat la creșterea umană. De fapt, multitudinea de mai sus poate să reducă sau chiar să pună în criză evaluarea critică a informațiilor în exces de care suntem bombardați. Sau, mai bine spus, în socialul nostru scade dramatic timpul acordat reflecției. Prin urmare superficializări, dezangajări emoționale (pentru că prea mulți tineri nu reușesc să își controleze emoțiile lor tocmai din cauza lipsei de reflecție), senzația de neputință, incapacitatea de a înfrunta viața, totul din cauza unui excitat haos mental și emoțional. tineri discoPrimele victime sunt tocmai acei tineri care sunt mai departe de așa-numitul „consum cultural”, iar astăzi, ei sunt majoritatea, având în vedere că, printre ei nu sunt numai cei care nu participă din motive socio-economice, dar, de asemenea, cei care, chiar dacă aparțin familiilor de cultură medie-înaltă, nu se apropie prea mult de creșterea culturală și citesc puțin. În general, tinerii de azi citesc prea puțin. Luminile îndemnurilor la consum sunt cu siguranță cele mai strălucitoare și, printre ele, ies în evidență cele ale discotecilor, ale locurilor de întâlnire și ale concertelor de masă.

În fața acestor probleme filozofia joacă un rol cu o importanță fundamentală, deoarece, datorită metodei sale maieutice și auto-educative care întărește reflecția, este capabilă să conducă tânărul la o puternică identitate personală și la dezvoltarea capacităților cognitive, de evaluare, după care a celor afectiv-comportamentale și relaționale, fundamentul oricărei societăți sănătoase. Cu aceasta, de asemenea, se dezvoltă un sens matur al responsabilității față de realitatea socială în întreaga sa complexitate.

tineriDatorită acestui tip de educație, tânărul iese din naturalul său egocentrism care l-a ținut închis în sine din perioada copilăriei, pentru a se deschide la un dialog și la o înțelegere obiectivă și afectivă a sferei altuia. De fapt, creșterea unui tânăr, nu depinde doar, așa cum prostul obicei ne face să credem, doar de sfera cognitiv-intelectuală, dar, de asemenea, și nu în al doilea rând, de sfera afectivă și relațională. Din păcate, ni se demonstrează prea des că mulți profesori, ca și dealtfel mulți părinți, vizează în special la un limbaj cognitiv-intelectual; astfel, aceiași profesori de filosofie uzează în mod preponderent un limbaj umanist-filosofic, lăsând la o parte scopul primar, și anume aceea unei comunicări educative și de formare a „persoanei”. Cu toate acestea, în schimb, ar trebui, să ne întoarcem la Socrate, și anume să utilizăm istoria filozofiei, nu doar pentru simplul motiv de a o cunoaște și de a îi dezvolta doar funcția sa rațională, dar pentru a îl face pe tânăr să reflecteze la conținutul său astfel încât să stimuleze în el un proces de creștere umană.

Nu se poate reduce omul doar la activitatea și demnitatea intelectuală; oricum, abilitățile cognitive superioare, au nevoie, pentru a se ajunge la formarea omului, de o puternică componentă afectivă. Filozofia implică/presupune, dacă este folosită în mod corect, întreaga persoană; o filozofie care, în plus față de cea socratică, este susținută de asemenea de conceptul de „persoană” al „personalismului” creștin. Dacă am compara procesul educațional cu un măr, am zice că o jumătate este oferită de educația de tip socratic, educație în care rațiunea joacă rolul de bază, iar cealaltă de educația afectiv-personologică a Creștinismului.

Traducere de Elisabeta Petrescu


[1] auto-reglementare autonomă – expresie aparent pleonastică, dar care indică individul în dubla sa calitate și anume aceea de operator cât și de posesor a unor capacități interioare care să îi permită realizarea impulsurilor constructive.

Ajută-mă Doamne în a Îl învia cu adevărat! de Elisabeta Petrescu

studio cristo risorto_michelangelo_1532-1533Săptămâna aceasta am vrut să fac olecuță de gol în mine, căci prea simțeam plinul cu de toate, și bune și rele. De fapt ce este Postul decât o curățenie, o creație de dispoziție pentru ceea ce Iisus ne transmite de fiecare dată când oamenii (cine or fi aceștia?) îl osândesc cu neștiință. Unora le place să creadă la modul cel mai practic cu putință că, Iisus a fost răstignit pe cruce, bătut în cuie… Câți s-au gândit cum s-ar numi cuiele acelea? Îmbuibarea, minciuna, narcisismul, idolatria, fățărnicia, lingușeala, falsitatea, invidia, disperarea, clevetirea, ura, gelozia, desfrânarea, refuzul de căutare a adevărului, lâncezeala, aroganța sunt câteva din numele cuielor care l-au răstignit pe Iisus.

De aceea, Paștele, trebuie să distingă în viața noastră un moment de schimbare, de convertire a inimii și a minții, altfel nu e Paște, dar devine prilejul unei sărbători gastronomice, satisfacerea unei destinații turistice sau cine mai știe ce obiectiv al simțurilor. 

Tot în această săptămană, am reflectat asupra existenței mele pe fb, spațiu virtual unde când poposesc mă cuprinde mai mult indignarea decât bucuria. Îmi e jenă să observ în continuare cum alții continuă să jignească viața în modul cel mai grosolan cu putință, viață pentru care mulți au făcut sacrificii. E și mai dureros să văd cum mulți alții continuă în spirit idolatric promovarea unor persoane care în spatele unui narcisism, făuritor de protagonism manipulator, lansează mesaje către umanitate, mesaje care nu au nimic concret decât sirop ademenitor și multă confuzie, dar mai ales o totală iresponsabilitate. Pe de altă parte, ponegrim liderii dar uităm că sunt defectele noastre care îi promovează. E lenea în gândire, în acțiune, în simțire, în studiu, în ascultare a unor voci care chiar dacă nu sunt simpatice, chiar dacă nu urlă, vă pot clinti muntele vostru interior, adormit, părăsit, dar a cărei cale, fără să fie escaladată, nu vă va oferi niciodată prospectiva unei iubiri imense, a unui adevăr din ce în ce mai tridimensional, a unei vieți primenite ca primăvara aceasta care vrea să vă intre în suflet.  Vai de aceia care își aleg liderii doar pentru că sunt simpatici sau țipă mai tare. Iisus nu a căutat simpatia și strigătul indignării sale nu a atins tonuri înalte, dar profunde. Redescoperirea lui Iisus în fiecare dintre noi este o datorie mai mult decât creștină, este umană.  

Strigăm cu toții Hristos a înviat! Dar răspunsul, fiecare dintre noi, trebuie să Îl realizeze înlăuntrul ființei sale.

Ajută-mă Doamne în a Îl învia cu adevărat!