Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul? de Elisabeta Petrescu

Mă uitam la poza aceasta postată pe Facebook de un amic budist tailandez, nu pentru că aş fi budistofilă, nu… Mă regăsesc în multe concepte, dar calea dată de sus, mie, este cea a lui Iisus … cel puțin aşa simt.      Mă uit şi văd spiritul aceluia care, cu bucurie îmbrăţişează tigrul acela jucăuş şi observ, prudenţa, forţa genuină, străină de competiţie, pacea profundă şi zglobie totodată, dar, mai ales dragostea, multă dragoste.                                   Experimentarea dragostei doboară bariere, escaladează munţi … da, nimic nou căci AMOR OMNIA VINCIT! De aceea, vă invit la următoarea reflexie: cât este de important spiritul care ne locuieşte sufletul? Apoi de câte ori îl îmbrăcăm, îl deghizăm în forme care nu îl mai reprezintă doar ca să facem plăcere lumii înconjurătoare sau și mai mult să fim mimetici cu această lume pentru că e mai confortabil să trecem neobservaţi prin mulţimea de multe ori confuză şi absentă la adevărul vieţii.                                                                                                                       Călătoria înspre poarta sufletului poate fi lungă, dar, e unica ce ne poate salva în faţa unui mare pericol şi anume, acela de a nu te regăsi pe tine însuţi.                                                  Îmi observ clienţii și după încheierea unei şedinţe de counseling, uneori îmi rememorez drumul pe care am pornit cu ceva timp în urmă. Încerc să studiez coincidenţele care ne-au adus unul în faţa celuilalt, învăţămintele şi strategiile necesare pentru acea persoană care, într-un moment dat al vieţii sale, mi s-a adresat, cerându-mi ajutorul. Revăd traseul meu de „îmblânzire” şi atunci studiez, pentru fiecare în parte, privirea, vocea, respirația, gestica, cuvintele, tăcerea, culorile, muzica… Îmi calibrez prezenţa sau absenţa pe traseul pe care trebuie să îl facem împreună. Mă înarmez cu acea forţă şi cu acea detaşare prin care, cu ajutorul unei dureri necesare, să pot să extrag o stare de rău şi care, din păcate, de multe ori nu e unică.                                                                                                                                  Da, văd în imaginea aceasta un proces de counseling relaţional. Văd o relaţie originală care se instalează pe baza unui spirit profund, de disponibilitate prudentă, matură.

Îmi aduc aminte că, acum câţiva ani, în timpul unui seminar, profesorul a fost întrebat de ce era cu unii mai dur, cu alţii mai rigid, cu alţii mai blând sau afectuos, mai ales că el propovăduia iubirea universală.                                                                                       Răspunsul a fost scurt: „Oamenii sunt datori să se iubească şi să iubească toate vieţuitoarele din jurul lor. Dar, chiar dacă poţi iubi un şarpe, nu o să ţi-l pui niciodată în sân, dar o să îl ţii la distanţă de tine şi de cei dragi”.                                                             Adevărata educaţie este ca şi dragostea: se împărtăşeşte făcând diferenţa între cei cărora ne adresăm dar nu are preferinţe. „Da!”, diferenţei, „nu!”, preferinţei.

Evident, lectura acestui învăţământ ne trimite la o cheie simbolică. Am ţinut în mâini un şarpe adevărat … dar şerpii, tigrii, leoparzii sălăşluiesc ca şi spirit, ca şi simbologie înlăuntrul nostru. Cu cât mă cunosc mai bine, cu atât voi şti să recunosc şi să disting, nu doar prin logică sau intuiţie, ci şi prin subtila capacitate senzitivă, perceptivă, acei „şerpi” târâtori care te încolăcesc ca să îţi ia vlaga sau să te atace pe la spate, de aceia care, în schimb, te învaţă cum să cobori în întunericul fiinţei tale, să te răsuceşti pe propriile tale picioare ca să îţi cunoști adevărata identitate profundă pentru a putea lărgi şi da amploare orizontului tău, cum să îţi lepezi „pielea rea” şi să îţi mobilizezi forţa regenerantă. Voi simţi distincţia dintre „tigrul” agresiv care vrea să mă încolţească pentru a devora un nou „prânz relaţional” şi acel „tigru” care îşi unește forţa pentru a răzbate împreună cu mine greutăţile vieţii.                                                                                                                                    Exemplele pot continua. Oameni şi şerpi, oameni şi tigri, oameni şi … relaţii care ne consumă, ne devorează sau ne sug vlaga, dar şi relații care pot fi „cap de pod” în realizarea unor alte relaţii mult mai sănătoase şi mai de durată. Toate acestea pentru că, în noi, cu voie sau fără voie, am creat dispoziţia necesară ca să se poată experimenta.

Pe durata a câțiva ani, în scurte perioade, mi s-a înfăţişat o tânără doamnă – mama a trei băieţi adolescenți, care trăia infernul unui mariaj ale cărui premize de eşuare existau încă de la început, cu cincisprezece ani în urmă. Evident, a trebuit să conştientizeze în aceşti ani, călcându-şi încet încet pe orgoliu, că dorinţa ei de a fi mamă până la o anumită vârstă (aşa a decretat ea cândva!) dar şi faptul că soţul ei nu a dorit cu adevărat copii, ci doar parteneri de joacă pentru mai târziu, toate acestea au condus-o să poarte pe umeri povara responsabilităţii a cinci suflete.                                                                                                        Copiii nu sunt un program cincinal, nu sunt capriciu, poftă sau ambiţie, accidente de parcurs sau decoruri obligatorii pe scena vieţii. Copiii sunt o investiţie de sentimente, efort fizic şi psihic pe termen foarte lung. Pentru a fi creaţi, crescuţi şi nu doar născuți, e nevoie ca părinţii lor să fie persoane mature şi responsabile, nu doar indivizi care au făcut din atracţie, simpatie sau interes, un contract sau o „liaison” la modă.                                            Epuizată, nu doar din pricina propriei competiţii cu sine dar şi a unui soţ – liană agăţătoare, atrăgător dar puţin responsabil, deloc matur şi încă în goană după senzaţii tari, femeia a ales, în relanti dar conştient, divorţul.                                                                                      Trauma lor nu era recentă, singurul motiv care îi ţinea într-un fel de contact/contract erau copiii. Specific acest lucru pentru că, la şedintele de counselling, ea s-a prezentat întotdeauna ca singura motivată să îşi salveze corabia. El, absent, total dezinteresat, exprimându-se de mai multe ori faţă de soţie că ea are voie „să facă ce vrea, pe el nu îl interesează”. O lipsă de dialog, de prezenţă, nu numai fizică dar şi de spirit.               Pesemne că vă întrebaţi cu toţii: „dar unde erau aceste două persoane când şi-au împreunat destinele?” De fapt, în acel moment, cine s-a căsătorit cu cine, sau ce cu ce? Nu vreau să intru în detalii şi să conturez această situaţie care nu are nimic nou în panoramica actuală. Răpunsuri ipotetice sunt multe. De exemplu, femeia care vroia cu ardoare să experimenteze maternitatea fără a prevedea costurile, împreună cu bărbatul în cariera căruia, se pare, îi lipsea un puzzle ca să devină „om integru” în fața societăţii. Ce cu ce … o scânteie determinată împreună cu bara de „lap dance”, un cal în cursă împreună cu o veveriţă pofticioasă. Relații de impact, dar dureros ca să rămână doar tangențiale.

Cunoaşterea de sine ne ajută să prevedem eşecurile. Ne ajută să ştim să le vedem într-o lumină nouă, să găsim resurse în momente de criză care au misiunea să ne scuture din zona de comfort, să ne trezească din poveştile care, de multe ori, ni le spunem de unii singuri, le absorbim și le trăim ca unicele „colace de salvare” ca unica scuză în faţa noului care bate la ușă şi pe care, de multe ori, îl refuzăm ca inadecvat.            Adevăratul simptom al evoluţiei este faptul că atunci când o criză are ceva nou în mesajul ei, nu se mai pliază pe crize sau semnificații profunde, înţelese şi deci depăşite de cel care o experimentează. Criza apare în viaţa noastră ca un stimul continuu, devine catalizatorul unei evoluţii dinamice în care apar şi se succed noi echilibre superioare. Doar în traversarea ei autentică vechile măşti cad, simbolurile capătă valenţe noi, ochii minţii se contopesc cu ochii sufletului astfel încât să putem vedea mai clar că dacă de multe ori pe afară e vopsit gardul, leopardul de dinăuntru poate face rău dar poate face şi mult bine.

Reclame

Un gând despre “Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul? de Elisabeta Petrescu

  1. Acest eseu al dumitale Elisabeta, mi-a adus aminte de un pasaj literar intalnit in Memoriile lui Mircea Eliade pe care negura uitarii, dorea sa-l imbratiseze. Am sa incerc sa-l povestesc-reproduc, din memorie :
    Cred ca prin anii ’60 sau ’70, ( autorul nu specifica anul intamplarii), Mircea Eliade participa la un Congres International pentru Istoria Religiilor. Erau oamenii de stiinta veniti din toata lumea, acolo.
    La un moment dat, un participant intreaba pe un japonez :
    – Voi aveti religie ?
    Japonezul raspunde :
    – Noi n-avem religie, noi dansam …
    ––––––––––––––––––––––––––-
    Acest raspuns dat de japonez candva si relatat de Mircea Eliade, m-a facut sa deduc dupa mintea mea si sa inteleg ( cu subiectivismul de rigoare), diferentele dintre mine si altii…
    Desi ca educatie apartin spatiului geografic si cultural al civilizatiei crestine , nu pot sa nu-mi manifest admiratia pentru esentele filosofice orientale. Acelea care situeaza omul in egalitate de „drepturi” in fata vietii si a mortii, cu orice alta vietate, indiferend de regnul de care ar apartine . Iar japonezii aceia neconvertiti, transformau orice gest al vietii lor, in arta. Fie ca savurau un ceai, fie ca aranjau cateva plante, scriau Haiku …

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s