Lună: iunie 2013

Iată Omul! – de Oxana Silviu Dachin

Cum s-o fi simțit Isus Hristos, omul, ascultând primul discurs care începea cu „Noi, oamenii…”? Dintr-odată e inclus în aceeași „echipă” cu Adam „căzutul”, cu Cain „decăzutul”, cu soția lui Noe, stană de sare, cu Iuda, cu mine… Dar de ce nu aș gândi altfel? Isus a acceptat jertfa întrupării (aici a început jertfirea sau la începutul creațiunii?) știind că va aduce în „echipa” lui pe Adam „răscumpăratul”, pe Abel, cel care a fost gata să-și dea viața pentru fratele lui, pe Noe, credinciosul constructor, pe Avram, pe Moise, pe Ioan apostolul, pe mine… Nu știu ce a simțit, dar știu că nu I-a fost rușine să se numească om. Chiar dacă a fost fiul lui Dumnezeu nu a ținut neapărat să fie numit Învățător, deși avea tot dreptul, nu și-a lipit niciun afiș cu „Eu voi mântui lumea!”, nu le-a spus ucenicilor „doar voi veți fi mântuiți, pentru că ați umblat cu Mine trei ani și jumătate”… Isus nu a venit să divizeze omenirea, așa cum noi nu suntem chemați să facem din religie un alt motiv de împărțire a creștinismului, oricum, de nerecunoscut din pricina fărâmițării.

Iisus plange

Oare e chiar atât de greu de înțeles că e timpul să devenim oameni și să ne consumăm energia adunând laolaltă poporul lui Dumnezeu și mergând împreună spre casă? Bineînțeles, nu vorbesc aici despre ecumenismul oficial, pornit precum un bulgăre care nivelează totul în cale, începând cu conștiința! Vorbesc despre Isus, omul…

Eu devin ceea ce văd în mine însumi…? de Elisabeta PETRESCU

La început, munții erau munți și apele erau ape, atunci când am penetrat înțelepciunea[1], munții nu mai erau munți și apele nu mai erau ape, dar când am ajuns esența[2], munții au devenit din nou munți și apele din nou ape[3].

munte_apa

Văzut din exterior, cu ochii logicii cotidiene, ființa se prezintă ca un peisaj în care muntele devine, cu axa sa verticală, calea cronologică a vieții și apa, prin orizontalitatea acesteia, simbolul care urmărește evenimentele. Prin descrierea simbolică confirm, de asemenea, capacitatea deosebită a omului de a folosi, într-un limbaj aproape codificat, ceea ce dorește să facă mai puțin sau deloc vizibil. Acest limbaj apropie omul de înțelepciune, acea înțelepciune care transformă individul doar în transparența sa și care îi doboară granițele care îl separau de lume. Totul devine armonios, perspectivele devin mai clare și din ce în mai mult cu mai puține erori. Ceea ce înainte putea fi subiect de abstractizare, speculație, dorință, proiecție devine adevărat, frumos și bun. Ceea ce apărea inițial doar prin formă, devine conținut, devine rezultatul unei ecuații personale, experiențiale; repertoriul de unde va fi selecționată, extrasă esența. Această esență nu este comună, ci dimpotrivă, este distinctă, diferită pentru fiecare ființă în parte, așa cum diferită este interpretarea fiecărei experiențe în parte. Astfel, individul, de multe ori generic și superficial, cu ajutorul exercitării organelor sale de simț (senti) și cu ajutorul facultăților simțurilor (mente), funcții ce aparțin căii conștiinței sale, manifestă persoana în dimensiunile spațio-temporale ale interiorității sale. Acel individ/munte care trebuie cunoscut/escaladat devine, în aceste condiții, în primul rând pentru el însuși persoană, „o persoană în carne și oase, dotat cu demnitate, cu capacitate de gândire, în relație cu ceilalți, cu istoria sa personală, cu structuri socio-religioase, cu transcendentul, cu sine.”[4]

Văzută din exterior, această cale poate fi originală sau nu, dar cu siguranță va fi unică și autentică, pentru că persoana în cauză nu se mai înșeală pe sine în conversația sa intimă, nu mai este schița unei ficțiuni în oglinda poveștilor, dar acceptă să fie ceea ce este și ceea ce viziunea sa interioară îi dezvăluie. Reamintesc că pentru a avea această viziune trebuie să cultivăm toate celelalte simțuri, mai obiective și mai puțin înșelătoare, dar, de asemenea, mai puțin rafinate.         

Numai prin lume omul se cunoaşte pe sine, descoperindu-şi propriul trup în anumite relaţii cu celelalte lucruri. De aceea, cercetarea lumii este calea pe care trebuie să apuce omul pentru a-şi cunoaște nevoile şi pentru a se lămuri încotro vrea să se îndrepte. Doar printr-un ocol prin experienţa lumii,  poate el să-şi orienteze impulsurile, la început lipsite de direcţie, şi dobândeşte interese şi nevoi. Iar, odată cu progresul experienţei, se schimbă nevoile înseşi. Numai pe această cale dificilă poate încerca omul să se lămurească în legătura cu el însuşi.[5]

ceea ce văd în mine însumi

Un înțelept spunea “eu devin ceea ce văd în mine însumi[6]. Această declarație pare profetică și pozitivistă, cu siguranță este mentală. Dincolo de simțuri și dincolo de minte există conștiința care face o diferență mult mai mare și mai subtilă. Printre altele, istoria umanității, care pare a fi o cronologie de războaie, revoluții, cuceriri, descoperiri, pacte și tratate, comedii, miracole, convingeri iraționale sau antiraționale, nu este altceva decât istoria conștiinței umane. Omul a cutreierat în timp, încercând să intervină în materialitate, subjugând-o și declarându-se câștigătorul lumii. Este o cronologie de povești de identificare cu idealuri, obiecte, de multe ori valori care nu ne aparțin, fenomen care a dat naștere la criză, cu precizia unui orologiu. Ar fi o viziune îngustă, dacă am spune că evenimentele care au determinat criza sunt doar rezultatul dinamicilor externe. În fiecare om există o capacitate subiectivă de gândire, de elaborare a stimulilor și de direcționare a propriului comportament. Istoria este scrisă de interacțiunea dintre aceste capacități subiective, de afinitățile, de opozițiile diverselor prezențe în propria ființă, care povestesc și reprezintă schimbările în bine sau în rău. Și atunci când istoria se repetă în mod ciclic, atunci invitația este clară, conștiința trebuie să facă un salt. Evident, saltul presupune o acțiune înlăuntrul ființei, un traseu făcut de o adevărată disciplină interioară. Nu este îndeletnicirea minții, sau agitația frenetică, cea care ne face vitali. Aceste modalități pot confirma, eventual, că avem o viață exterioară, o viață care, cu toate acestea, poate să nu aibă un suport vital, autentic. Exterioritatea poate să promoveze capacități funcționale, cum ar fi distragerea atenției, uitarea, confuzia, stabilitățile ocazionale ale făpturii inconstante cum ar fi fantezia și imaginația. Omul, cu ajutorul concentrării mentale și al controlului sau mai bine zis, gestionarea capacităților interioare, propunându-se intenționat ca subiect al experienței, doboară false iluminări și superstiții, mută obisnuințe și cliché, de multe ori adoptate ca modele de referință, dar care nu îl ajută să descopere adevărata sa identitate.

Constiința pură este subtilă și profundă, situată dincolo de spațiu și timp și, prin urmare, dincolo de orice posibilă identificare cu lumea empirică. Cei care simt nevoia să meargă în această direcție, în mod inevitabil, se întorc la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, la acei parametri de existență reală, de conștiință și fericire pură. Existența presupune responsabilitate și angajament, conștiința solicită cunoaștere, profunzime și sensibilitate, fericirea pură este desenul disponibilității continue între bucurie și iubire. Această întoarcere traversează contexte sociale și mai ales relații, în care, o dezbatere temeinică și o investigație lucidă și sinceră redau ființei o adevărată identitate spirituală. În timp ce ființa, din ce în ce mai conștientă de specificitatea și unicitatea sa, dezvăluie propriul mister, rigiditățile dogmatice scandează reguli comportamentale dezlegând absolutismele lor.  Făptura care devine persoană înțelege noblețea și măreția vieții în care puțini sunt eroi, dar în care toți trebuie să fie cei mai buni protagoniștii de ei înșiși.


[1] În textul original înțelepciunea este asociată termenului zen

[2] Esența [lui zen]

[3] Ch’ing-Yuan, un maestru zen antic chinez

[4] Edith Stein

[5] Wolfhart Pannenberg – Ce este omul?, Editura Herald, București, 2012

[6] Sri Aurobindo

Gânduri în câteva rânduri – 4 iunie 2013

Amatorilor binelui aparent

Man Ray_Black and whiteSe greșește nu pentru că este dificil să vezi adevărul. Este vizibil dintr-o privire.  Se greșește pentru că minciuna este mult mai confortabilă.[1]

 

 


[1] Aleksandr Isaievici Soljenițîn (1918 – 2008) a fost un romancier rus, activist și dizident anticomunist. În 1970 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Counseling junior – Bunica ne povestește

Blaga spunea „Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Cuvântul copilărie îmi inspiră imediat, printr-un joc asociativ, cuvântul bunică. Și uite așa, văd prospețimea și ingenuitatea alături de mult râvnita înțelepciune. Spun râvnită căci, să nu uităm că a fi părinți, a fi bunici, nu este garanția unei maturități certe.

Pușa Roth[1] este o bunică pe care mulți dintre noi ar dori să o aibă. De ce? Spunea acum câțiva ani în urmă: „Aş vrea să fiu un om care minte cât mai puţin!” Franchețea sa nobilă de om de Radio, de susținător și promotor de cultură autentică, dar și de femeie încercată de viață, mă provoacă să continui gândul ei și anume acela că o altă dorință este aceea de a povesti, de a aduce în fața ochilor minții fapte cotidiene, pline de semnificații și de învățătură, în care personajele, de multe ori imaginare, înnoadă și deznoadă relații sub bagheta ei de dirijoare blândă dar fermă, și mai ales cu siguranță, aceasta probată de timp, constructivă. 

povestea_alfabetuluiPovestea alfabetului scrisă de copilăroasa bunică PUȘA ROTH a văzut lumina tiparului în 2012 la Iași, Editura Ars Longa, colecția „Geppetto”. O carte pentru cei mici, dar care, fără afectivitatea conștientă a unui adult, nu ar putea pătrunde în lumea copiilor. O carte care, în deplina trăire a vârstei mele adulte, mi-a atras atenția pentru unele detalii: grija alfabetizării cu ajutorul firului narativ, ilustrațiile originale ale Nicoletei Bida-Șurubaru. Dealtfel, firul narativ este elementar în dezvoltarea unei relații afective, relație care este suport principal pentru evoluția copilului.

Pușa Roth, cu înțelepciunea care o caracterizează, aplică în această mică bijuterie editorială, un principiu care din păcate puțini adulți l-au înțeles: spune-mi ce copil/nepot ai, ca să îți spun ce părinte/bunic trebuie să devi. De ce? Foarte simplu, copiii, posedă o forță educativă mult mai genuină decât lumea adultă. Rațiunea lor nu este consolidată pe structuri, de multe ori rigide și care impun copilului obiectivele adultului. O mediere între genuinitatea, capacitatea instictivă a copilului și cantitatea de informații formative a adultului, poate repropune adultului un traseu nou de recunoaștere a copilului din el; copilului, o lume în care încet, încet magia dispare pentru a face loc unui posibil frumos și concret. 

Elisabeta Petrescu

 

pusa-rothFiecare literă este o poveste, iar ele, literele întruchipează copiii şi, în ultimă instanţă, copilăria. Fiecare dintre noi întruchipăm o literă cu ajutorul căreia pornim din copilărie spre viaţă. Apoi, cartea este un îndemn către toţi părinţii şi bunicii să inventeze poveşti. Aşa se scrie istoria….poveştilor. (Pușa Roth)