La început, munții erau munți și apele erau ape, atunci când am penetrat înțelepciunea[1], munții nu mai erau munți și apele nu mai erau ape, dar când am ajuns esența[2], munții au devenit din nou munți și apele din nou ape[3].
Văzut din exterior, cu ochii logicii cotidiene, ființa se prezintă ca un peisaj în care muntele devine, cu axa sa verticală, calea cronologică a vieții și apa, prin orizontalitatea acesteia, simbolul care urmărește evenimentele. Prin descrierea simbolică confirm, de asemenea, capacitatea deosebită a omului de a folosi, într-un limbaj aproape codificat, ceea ce dorește să facă mai puțin sau deloc vizibil. Acest limbaj apropie omul de înțelepciune, acea înțelepciune care transformă individul doar în transparența sa și care îi doboară granițele care îl separau de lume. Totul devine armonios, perspectivele devin mai clare și din ce în mai mult cu mai puține erori. Ceea ce înainte putea fi subiect de abstractizare, speculație, dorință, proiecție devine adevărat, frumos și bun. Ceea ce apărea inițial doar prin formă, devine conținut, devine rezultatul unei ecuații personale, experiențiale; repertoriul de unde va fi selecționată, extrasă esența. Această esență nu este comună, ci dimpotrivă, este distinctă, diferită pentru fiecare ființă în parte, așa cum diferită este interpretarea fiecărei experiențe în parte. Astfel, individul, de multe ori generic și superficial, cu ajutorul exercitării organelor sale de simț (senti) și cu ajutorul facultăților simțurilor (mente), funcții ce aparțin căii conștiinței sale, manifestă persoana în dimensiunile spațio-temporale ale interiorității sale. Acel individ/munte care trebuie cunoscut/escaladat devine, în aceste condiții, în primul rând pentru el însuși persoană, „o persoană în carne și oase, dotat cu demnitate, cu capacitate de gândire, în relație cu ceilalți, cu istoria sa personală, cu structuri socio-religioase, cu transcendentul, cu sine.”[4]
Văzută din exterior, această cale poate fi originală sau nu, dar cu siguranță va fi unică și autentică, pentru că persoana în cauză nu se mai înșeală pe sine în conversația sa intimă, nu mai este schița unei ficțiuni în oglinda poveștilor, dar acceptă să fie ceea ce este și ceea ce viziunea sa interioară îi dezvăluie. Reamintesc că pentru a avea această viziune trebuie să cultivăm toate celelalte simțuri, mai obiective și mai puțin înșelătoare, dar, de asemenea, mai puțin rafinate.
Numai prin lume omul se cunoaşte pe sine, descoperindu-şi propriul trup în anumite relaţii cu celelalte lucruri. De aceea, cercetarea lumii este calea pe care trebuie să apuce omul pentru a-şi cunoaște nevoile şi pentru a se lămuri încotro vrea să se îndrepte. Doar printr-un ocol prin experienţa lumii, poate el să-şi orienteze impulsurile, la început lipsite de direcţie, şi dobândeşte interese şi nevoi. Iar, odată cu progresul experienţei, se schimbă nevoile înseşi. Numai pe această cale dificilă poate încerca omul să se lămurească în legătura cu el însuşi.[5]
Un înțelept spunea “eu devin ceea ce văd în mine însumi”[6]. Această declarație pare profetică și pozitivistă, cu siguranță este mentală. Dincolo de simțuri și dincolo de minte există conștiința care face o diferență mult mai mare și mai subtilă. Printre altele, istoria umanității, care pare a fi o cronologie de războaie, revoluții, cuceriri, descoperiri, pacte și tratate, comedii, miracole, convingeri iraționale sau antiraționale, nu este altceva decât istoria conștiinței umane. Omul a cutreierat în timp, încercând să intervină în materialitate, subjugând-o și declarându-se câștigătorul lumii. Este o cronologie de povești de identificare cu idealuri, obiecte, de multe ori valori care nu ne aparțin, fenomen care a dat naștere la criză, cu precizia unui orologiu. Ar fi o viziune îngustă, dacă am spune că evenimentele care au determinat criza sunt doar rezultatul dinamicilor externe. În fiecare om există o capacitate subiectivă de gândire, de elaborare a stimulilor și de direcționare a propriului comportament. Istoria este scrisă de interacțiunea dintre aceste capacități subiective, de afinitățile, de opozițiile diverselor prezențe în propria ființă, care povestesc și reprezintă schimbările în bine sau în rău. Și atunci când istoria se repetă în mod ciclic, atunci invitația este clară, conștiința trebuie să facă un salt. Evident, saltul presupune o acțiune înlăuntrul ființei, un traseu făcut de o adevărată disciplină interioară. Nu este îndeletnicirea minții, sau agitația frenetică, cea care ne face vitali. Aceste modalități pot confirma, eventual, că avem o viață exterioară, o viață care, cu toate acestea, poate să nu aibă un suport vital, autentic. Exterioritatea poate să promoveze capacități funcționale, cum ar fi distragerea atenției, uitarea, confuzia, stabilitățile ocazionale ale făpturii inconstante cum ar fi fantezia și imaginația. Omul, cu ajutorul concentrării mentale și al controlului sau mai bine zis, gestionarea capacităților interioare, propunându-se intenționat ca subiect al experienței, doboară false iluminări și superstiții, mută obisnuințe și cliché, de multe ori adoptate ca modele de referință, dar care nu îl ajută să descopere adevărata sa identitate.
Constiința pură este subtilă și profundă, situată dincolo de spațiu și timp și, prin urmare, dincolo de orice posibilă identificare cu lumea empirică. Cei care simt nevoia să meargă în această direcție, în mod inevitabil, se întorc la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, la acei parametri de existență reală, de conștiință și fericire pură. Existența presupune responsabilitate și angajament, conștiința solicită cunoaștere, profunzime și sensibilitate, fericirea pură este desenul disponibilității continue între bucurie și iubire. Această întoarcere traversează contexte sociale și mai ales relații, în care, o dezbatere temeinică și o investigație lucidă și sinceră redau ființei o adevărată identitate spirituală. În timp ce ființa, din ce în ce mai conștientă de specificitatea și unicitatea sa, dezvăluie propriul mister, rigiditățile dogmatice scandează reguli comportamentale dezlegând absolutismele lor. Făptura care devine persoană înțelege noblețea și măreția vieții în care puțini sunt eroi, dar în care toți trebuie să fie cei mai buni protagoniștii de ei înșiși.
educăm - prevenim 