Cum s-o fi simțit Isus Hristos, omul, ascultând primul discurs care începea cu „Noi, oamenii…”? Dintr-odată e inclus în aceeași „echipă” cu Adam „căzutul”, cu Cain „decăzutul”, cu soția lui Noe, stană de sare, cu Iuda, cu mine… Dar de ce nu aș gândi altfel? Isus a acceptat jertfa întrupării (aici a început jertfirea sau la începutul creațiunii?) știind că va aduce în „echipa” lui pe Adam „răscumpăratul”, pe Abel, cel care a fost gata să-și dea viața pentru fratele lui, pe Noe, credinciosul constructor, pe Avram, pe Moise, pe Ioan apostolul, pe mine… Nu știu ce a simțit, dar știu că nu I-a fost rușine să se numească om. Chiar dacă a fost fiul lui Dumnezeu nu a ținut neapărat să fie numit Învățător, deși avea tot dreptul, nu și-a lipit niciun afiș cu „Eu voi mântui lumea!”, nu le-a spus ucenicilor „doar voi veți fi mântuiți, pentru că ați umblat cu Mine trei ani și jumătate”… Isus nu a venit să divizeze omenirea, așa cum noi nu suntem chemați să facem din religie un alt motiv de împărțire a creștinismului, oricum, de nerecunoscut din pricina fărâmițării.
Oare e chiar atât de greu de înțeles că e timpul să devenim oameni și să ne consumăm energia adunând laolaltă poporul lui Dumnezeu și mergând împreună spre casă? Bineînțeles, nu vorbesc aici despre ecumenismul oficial, pornit precum un bulgăre care nivelează totul în cale, începând cu conștiința! Vorbesc despre Isus, omul…
educăm - prevenim 