Sfântul Augustin spunea: Iubește și fă tot ce vrei.
A acționa cu iubire sau în numele iubirii înseamnă că ai prezent înlăuntrul tău îndemnul la responsabilitate față de tine dar și față de aproapele tău. Părintele (presupunem că este și matur, nu doar adult), poate dojeni copilul său, îl poate trage de urechi, e clar că gestul este un gest de iubire. Un counselor (persoana calificată în „artizanatul” relațiilor umane), un educator poate să aibă acțiuni aparent neplăcute clientului, client care de multe ori nu citește realitatea înconjurătoare decât cu ochii logicii simple, imediate și autojustificante. Uneori, amabilitatea, cumsecădenia, pot fi acțiuni lipsite de iubire dar pline de interes egoic (ex. negustorul față de client, personajele publice față de admiratori), interes în care capriciul, sentimentalismul devin manipulatoare și indicatoare de străzi false, lipsite de orizont.
Garanția și valabilitatea acțiunii este doar iubirea pe care o ai, o trăiești (a nu se citi „demonstrezi”) față de aproapele tău, fie el copilul tău, client, vecin, contact fb, etc. iar iubirea se dilată proporțional cu propria conștiintă și nu cu timpul, factor important dar de fundal.
Fără promovarea, dezvoltarea conștiinței de sine nu se schimbă nimic în jurul nostru, dar se consolidează improvizaţia, iresponsabilitatea, obsesia unei idei sclavă unui bine aparent dar otrăvitor în esenţă, fanatismul cauzelor pierdute, aroganţa ca lipsa unei inteligenţe sensibile, gratuitatea unui altruism necalificat, iresponsabil, înșelător și periculos, simpatii care rezonează în tonuri minore, indiferenţa ca și consecinţă a unui surplus de autoînduioșare, lipsa unei sensibilităţi inteligente și generoase, capabilă să susţină VIAȚA – proiect drag tuturor celor care nutresc un dram de dragoste pură de sine și de aproapele lor.
Susținătorii protagonismului (propriu sau a altora) sunt cei care dezvoltă sfera capriciului „pot/trebuie să fac ce vreau”, stradă de multe ori inconștientă, presărată de mulți „eu” îndărătnici, narcisiști și încăpățânați. De fapt, sfera capriciului contribuie la devalorizarea şi depersonalizarea individuală produsă de către, de acum destul de îndepărtată „industrie culturală”, care a produs omul ca şi o fiinţă generică, lipsită de conştiinţă individuală şi de iniţiativă morală autonomă, în concluzie uşor de manipulat.
E mai comod, aparent, să se prefere oceanul ignoranţei/necunoașterei din partea așa zisului om slab dar și a zisului om puternic. Cel slab cu scuza că nu poate (nevoile primare îl trag de pantaloni), cel puternic cu scuza că are altele de făcut (pură agitație fără sens dar care trebuie să îi consolideze falsa imagine de sine) și astfel cel de lângă noi se va revela un om eliminat ca şi conştiinţă de sine care nu coboară niciodată în profunzimea sa pentru a găsi propria sa umanitate şi autorealizarea sa ca persoană autonomă.
În numele iubirii orice transformare este posibilă, dar totul pleacă de la fiecare individ în parte, dealtfel nimic nu este brusc, nimic nu se întâmplă dintr-o dată.
Atunci, în numele iubirii, așa cum azi mă întreba în privat un contact fb, poţi să faci ce vrei, dar nimănui nu îi vei face rău.
educăm - prevenim 
Îndemnul Sfântului Augustin se referă și la liberul arbitru. De câtă libertate dispunem însă într-o lume atât de manipulată? Cât din ceea ce, oameni obișnuiți se străduiesc, în numele binelui și al iubirii, să sădească pe infima lor bucată de existență, fiecare după puteri, ajunge la inima și cugetul aleșilor să conducă destinele lumii? Iubirea și binele reușesc să înalțe catedrale în sute de ani, răul să le demoleze într-o singură zi. Lupta dintre Bine și Rău nu a fost niciodată dreaptă, căci Răul mereu a trișat. Cu toate astea, frumusețea omului rezidă tocmai din capacitatea lui de a iubi. Cei care, reușesc să iubească, fără să zgândăre răul, sunt maeștrii. Există astfel de oameni, chiar dacă din păcate așa de rari. Avem însă putința să-i recunoaștem după chipul luminat și zâmbetul lor nelipsit. Și să-i prețuim…