„Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări[1] a lui Dumnezeu.”[2]
O lungă toleranță duce mereu la necesitatea unei manifestări de justiție, manifestare care trebuie să genereze o schimbare în raportul dintre părți. Citatul de mai sus mărturisește acest lucru. Toleranța este un mijloc de conviețuire, dar nu este un scop al vieții, căci altfel am fi întotdeauna într-o plutire între doi poli. Ea conturează și seamănă disponibilitatea schimbării, schimbare care se manifestă ori printr-un gest emblematic de justiție, lucru demonstrat 2000 de ani în urmă, ori printr-un proces de comprehensiune. Din păcate ea a devenit o noțiune care se flutură ușor, inconștient și incoerent, pentru că unii nu îi cunosc semnificația, iar unii o simulează ca regulă de bonton. Rămâne faptul că toleranța este evidentă în manifestarea sa, sinceră sau nu. Ceea ce nu se vede, dar este o membrană subtilă, delicată, care consolidează toleranța, este primirea în sensul receptivității celuilalt. Empatia care are implicit și indubitabil intenția de a iubi[3] și de a își cunoaște aproapele, urmează toleranței și receptivității.
Termenul de toleranță rătăcește azi pe buzele sau pe tastele multora, dar se pare, a pierdut din vlagă…
Cuvântul TOLERANȚĂ derivă din substantivul latin tolerantia care, din punct de vedere etimologic, vine de la tolerare. La rândul său, verbul tolerare este legat de un alt termen tollere care are sensul de a purta, a suporta[4].
Toleranța are modulații diferite. De multe ori i se suprapun sensuri care îi pot contamina valoarea. Dezvolt mai jos acest termen folosindu-mă de imaginea unui semafor care în numele toleranței te poate opri evolutiv, te poate ajuta în așteptarea creării unui pasaj către celălalt/altceva, și în cele din urmă te poate ajuta să depășești fără violență membranele/granițele întâlnite pe traseul evolutiv.
– Capacitatea de a îndura, fără a suferi, dureri, necazuri, încercări și greutăți de diferite tipuri.
Îndurarea fără suferință oglindește o atitudine pasivă și poate reprezenta o acceptanță sau o permisiune care alunecă înspre inerție unde, dezinteresul față de orice tip de alternativă de ieșire, anesteziază individul. În acest caz, atitudinea este de indiferență față de modul de gândire al celor din jur, nu se împărtășesc opinii, iar dacă există acestea tind să uniformizeze sau să banalizeze orice manifestare sau atitudine liberală de gândire. Individul este imperturbabil în sensul absenței de stimuli în fața oricărui eveniment, fenomen, orice eventuală tensiune atractivă sau repulsivă se stinge în momentul imediat apariției sale. El „cade” în insensibilitate care poate atinge parazitismul emoțional și cel mai grav, insensibilitatea afectivă, dar și acest aspect poate să treacă în ochii multora, neexperți dealtfel, ca imparțialitate. Este ca o uitare de sine dar și de celălalt, condiție în care se pierde contactul cu sine, este o fugă de orice tip de obligație, o fragilitate necunoscută înclinată către eroare, o continuă admitere la abatere de la orice caracteristică umană. Acest tip de îndurare este o simulație de toleranță, căci individul nu trăiește o împlinire, dimpotrivă un deșert interior în care pot avea loc „vârtejuri autoanesteziante care să reproducă uitarea”[5], condiție dealtfel nefavorabilă dezvoltării sale. Faimoasa frază „așa e viața” vine multora ca scuză, tampon sau ca explicație aparentă la mecanismele misterioase ale vieții.
Au trăit nefericiți, deoarece costa mai puțin.[6]
Îmi aduc aminte de parabola talanților și de slujitorul care și-a îngropat talantul. Îndurarea, suferința, necazul, greutatea nu vin pentru a fi îngropate, ci reorientate, observate în mijlocul unei busole care se îndreaptă către un nou orizont. Când individul nu prelucrează încercarea dar găsește o limită de adaptabilitate, se poate vorbi de o funcționare continuă în sistem de avarie. În acest caz nu există practic un contact cu partea tolerantă, dar nici o distanțiere, dar mai precis lâncezește dezinteresul, indiferența, lenea în abordarea unor dialectici mentale care să promoveze și să dinamizeze în sens constructiv toleranța. Mulți ajung să confunde această atitudine pasivă, inertă, cu toleranța, dar este rezultatul final care nu permite suprapunerea lor. Toleranța este un suport al afinității relaționale și nu o prăpastie a impasibilității unde se reneagă orice formă de dialog de „dragul” propriei stigmatizări. Idealtipul care corespunde acestei descrieri este apaticul[7] neevoluat.
– A suporta cu răbdare lucruri neplăcute și dureroase, îngăduință, atitudine înțelegătoare, indulgență.
Acest lucru poate avea caracter provizoriu sub forma unei concesii, sau poate fi o manevră tactică, o strategie interactivă. Studiind idealtipurile personologice observăm că de fapt în această atitudine sunt mai multe trăsături ansamblate: capacitatea de a suporta a invizibilului[8], răbdarea apaticului[9] și inclinația spre manevra tactică a avarului[10]. Aparent se prezintă ca un caracter pasiv dar gândirea este dinamică, îndreptată înspre planul care solicită atitudinea (social, religios, economic, juridic, etc.). Tensiunile create sunt absorbite, transformate și canalizate spre un scop care nu întotdeauna satisface ambele părți. Este cazul toleranței instrumentale.
Acest tip de toleranță se poate întalni în colocviile de counseling, unde counselor-ul însoțeste afinitatea sa sociosolidală cu un caracter tolerant. Se tolerează expresii, atitudini care sunt dăunătoare clientului dar care sunt văzute într-un traseu de transformare. Este de fapt un pasaj strategic prin care se conduce clientul la condiția de a-și observa obstacolele și de a-l face ca să devină el însuși protagonistul propriei schimbări. Toleranța counselor-ului trebuie să inducă în colocviul de counseling intoleranță din partea clientului către punctele sale critice care l-au purtat la criza de relație, puncte critice pe care trebuie să le abandoneze sau/și să le contextualizeze. Evident procesul nu este imediat. De la caz la caz, granița toleranță/intoleranță ocupă mai mult sau mai puțin „teritoriu”. Intră în joc alte două procese și anume cel de comprehensiune şi cel de iertare care sunt vitale pentru progresul clientului. Dirijarea inteligentă a toleranței de către counselor are ca suport sensibil, intim, imperceptibil, empatia. Empatia este aceea care face ca și counselor-ul să își calibreze toleranța și să simtă momentul unei intervenții radicale. De exemplu în cazul „relațiilor mlăștinoase” sau a „relațiilor care se scufundă” counselor-ul tolerează „clima umedă” dar numai pentru a putea salva printr-un gest decis ceea ce se poate extrage. Extracția este mereu dureroasă dar necesară, altfel utilizarea jumătăților de măsură face să se ajungă în situaţia descrisă în proverbul : „medicul milos face plaga cu puroi”. Clientului îi aparține întotdeauna libertatea decizională, de aceea, există situații în care, uneori, el preferă să nu iasă din crisalida sa sau să nu dea „pasărea din mână pe cea de pe gard”, pasărea în acest caz fiind simbolul schimbării.
Mulți asociază tactul cu toleranța, dar e ca și cum am încerca să mirosim un trandafir utilizând mănuși de catifea. Lipsește contactul, conștientizarea valorii trandafirului ca parfum, culoare, formă și abilitate în a-l ține între propriile mâini. Analog, în procesele relaționale dificile, counselor-ul, ca un veritabil artizan, preferă utilizarea „mâinilor” și nu a „mănușilor de catifea”, căci riscă să le risipească conținutul și sensul de orientare. O densitate relațională sănătoasă este rezultatul unui proces de toleranță dar și a unui proces osmotic, în care părțile debutează ca distincte dar se și întrepătrund reciproc și amiabil.
– recunoașterea dreptului altuia pentru exprimarea și promovarea modurilor de gândire, a punctelor de vedere, a convingerilor sau a opiniilor contrare celor propri. Acest tip de toleranță are ca fundament principiul dialogicității[11] dar deschide porţile și altor afinități relaționale care pot dezvolta diferite forme de pluralism. Ambientarea este nu numai în aparență dar și de fond profund civilă, chiar nobilă ca și caracter. Se conștientizează faptul că nici una dintre părți nu este titulară de adevăr absolut și că viziunile diferite ale unei realități împărtășite nu sunt arme, ci doar contribuții care îmbogățesc, reînoiesc și definesc o realitate care pentru fiecare în parte are o doză de subiectivism. Chiar dacă există o diversitate care poate fi respinsă, această diversitate este lăsată să își continue existența, deoarece există respect față de libertatea celorlalți. Evident, în acest caz, există un mod de a gândi în spirit umanist. Este forma cea mai purificată de toleranță deoarece nu există riscul poluării inerte, a lenei în gândire, a dezinteresului și nici nu urmărește ritmul unei tactici manipulatorii, dar, în mod deschis, sportiv recunoaște și mediază diversitatea ca libertate de opinie a persoanei. Garanția acestui spirit de toleranță promovează valoarea originală a libertății, libertate care îmbrățișează implicit termenul de frăție.
Libertatea nu poate exista fără un punct de referință și nici fără o arie de desfășurare care prin însăși natura „punctelor sale cardinale” spulberă univocități de sens.
Nu se poate vorbi de toleranță fără să amintim de antonimul său lingvistic care este INTOLERANȚA – contrariul toleranței (?)
– intoleranța trăită ca inaptidudine de tolerare, incapacitate de a suporta Devine intolerant într-un anumit domeniu (politic, social, religios, economic, sportiv, etc.) cel care consideră partea în care se identifică ca pe propria biserică, incapabil să distingă nuanțe, tonalități, gusturi diferite dar legitime. Devine intolerantă acea modalitate de gândire care consideră că principiile susținute sunt fără îndoială, valabil dogmatice, și urmează să fie respectate în mod identic ca cele religioase. Această incapacitate este matricea fanatismului, rasismului și a dogmatismului restrâns.
– intoleranța ca lipsă de toleranță, neîngăduință Unul dintre profesorii mei a fost întrebat, după vizionarea în clasă a filmului „În numele trandafirului”, care era părerea sa despre dogmă. „Dogma, răspunse el, este valabilă atunci când se depășește pe ea însăși. Eu pot spune unui copil de doi ani să nu pună mâinile la priza de curent, să nu se ducă la marginea prăpastiei, că poate avea un accident, dar el nu va înțelege acest lucru și e posibil să dorească să-l experimenteze. Atunci va trebui să fiu autoritar și dogmatic în ceea ce privește enunțarea mesajului și intolerant în cazul în care îl văd că este în imediata apropiere a prizei, a prăpastiei. Sunt atitudini dure, dar care salvează, căci eu ca și părinte reușesc să văd și eventualele consecințe. După câțiva ani eu nu voi mai păstra aceeași conduită și nici același caracter în transmiterea unui mesaj, a unui învățământ, căci copilul a achiziționat noi cunoștiințe și începe să se responsabilizeze de propriile alegeri, înclinații, aspirații, curiozități. În cazul în care eu ca părinte îmi păstrez caracterul dogmatic, autoritar și manifestez în continuare aceeași atitudine intolerantă, înseamnă că eu am falimentat ca părinte, ca educator și că nu am reușit să traversez propriile bariere în relația cu timpul, cunoașterea și iubirea.”
Rugăciune către Dumnezeu “Prin urmare, nu oamenilor mă adresez, dar ție, Dumnezeu al tuturor ființelor, al tuturor lumilor, al tuturor timpurilor: dacă este corect ca niște slabe creaturi, pierdute în imensitate și imperceptibile pentru restul universului, să îndrăznească să Te întrebe pe Tine ceva, Tu care care ai dat totul, Ție, ale cărui legi sunt imuabile și eterne, binevoiește să privești cu îndurare greșelile care vin din natura noastră. Fă astfel ca aceste greșeli să nu ducă la pierzania noastră.”[12]
În 1763 Voltaire scria următoarea frază considerată deviză a toleranței: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous puissiez les exprimer”[13] – „Nu-mi plac ideile voastre, dar voi lupta până la moarte pentru ca voi să le puteți exprima”.
Dumneavoastră subscrieți acestei fraze?
Elisabeta Petrescu
[1] În același pasaj „îndelunga răbdare” este tradusă în alte limbi cu termenul de toleranță
[2] Romani 3,25
[3] Iubirea în sens de agàpe care înseamnă iubire frățească, dezinteresată. Nu e doar un sentiment, ci, de asemenea, o cucerire spirituală care este tradusă ca și caritate. Pentru creștini, în antichitate, era banchetul comunitar, și în general legătura realizată în reunirea unei comunități omenești unită în dragoste frățească. Dacă pentru Platon, eros reprezintă o dragoste inspirată de lăcomia posesiei obiectului iubit, trăită ca o exigență de completare și nevoia de însușire a ceea ce lipsește, agape constă în descoperirea aparent paradoxală că numai în dăruirea de sine eros poate să ajungă la destinația mult dorită. În Noul Testament termenul naște, de fapt, nu în opoziție cu dragostea „umană”, ci ca o completare și sublimare a acesteia. Este apogeul iubirii, acel punct în care filosofia culminează în religie, aceasta din urmă fiind înțeleasă ca și spiritualitate profundă. Agape este iubirea necondiționată, care nu cere nimic în schimb, și, prin urmare, absolută. (Cf. DIZIONARIO ESSENZIALE DI COUNSELING – 2012 Editrice: Prevenire è Possibile)
[4] Dizionario etimologico della lingua italiana – Editori M. Cortellazzo e P. Zolli 5° volume
[5] Vincenzo Masini – Dalle emozioni ai sentimenti, Editrice Prevenire è Possibile, 2009
[6] Leo Longanesi – ziarist, pictor, desenator italian
[7] Vezi articolul Ideal-tipul sau fenomenologia unei emoţii din 16 ianuarie 2012
[8] Vezi articolul Ideal-tipul sau fenomenologia unei emoţii din 16 ianuarie 2012
[9] Vezi articolul Ideal-tipul sau fenomenologia unei emoţii din 16 ianuarie 2012
[10] Vezi articolul Ideal-tipul sau fenomenologia unei emoţii din 16 ianuarie 2012
[11]Vezi articolul II. DICȚIONAR DE PERETE / CȂTE CEVA DESPRE RELAȚIE ṢI ALTE ACARETURI
[12] Traité sur la tolérance – Voltaire
[13] Traité sur la tolérance – Voltaire
educăm - prevenim 