Lună: septembrie 2015

CARL ROGERS – Gândul unui om care nu putea schimba apusul soarelui

de Nuccio Salis[1]

carl rogers apus de soareUn om privea cum valurile se despicau pe stânci. Observa acea mișcare cu mare interes, la adăpostul ferestrei din pridvorul casei. Era capturat în mod special de cum acel continuu du-te vino se prăbușea cu o violență zgomotoasă, înainte de a abandona stânca învăluită cu spumă, și mai ales cum, acea mișcare, în afara faptului că acoperea și reacoperea continuu stânca cu insistență, provoca de asemenea și zdrobirea algelor marine ferm atașate. Acestea dansau în ritmul refluxului furtunii marine, lăsându-se însoțite exact ca spicele de grâu pieptănate de vânt. Nu opuneau rezistență, așa evitau să fie smulse și sfâșiate de pe piatra pe care se stabiliseră. Din orice punct de vedere, această alegere, era o strategie inteligentă. Reprezenta, de asemenea, un fel de mod de a fi. Omul gândi că trebuie să existe o cuorioasă analogie între iarba marină care reapare de fiecare dată când un mare val o îngroapă pentru ca după aceea să se retragă, și ființa omenească care reapare la suprafață după evenimentele vieții cu siguranță copleșitoare, din încercări grele, obositoare, anevoioase și descurajante.

Crezu atunci că fiecare ființă umană, ca și orice algă marină puternic menținută pe stâncă, ar trebui să aibă în interioritatea sa un fel de abilitate înnăscută, o resursă specială pentru a putea face față obstacolelor și dificultăților. Ajunse la concluzia că fiecare individ are o tendință de a se autoreface, poate chiar cu ajutorul altora dacă este necesar, dar oricum, capabil să continue în ciuda rănilor, să trăiască și să existe chiar dincolo de problemele lui. Se gândi la acest lucru în repetate rânduri, în profunzime, și decise să numească această forță care putea fi folosită în caz de nevoie „tendința actualizantă[2]„. Numele acestui om era Carl Rogers[3].

Mi-am permis să romanțez acest episod citat în biografia celebrului psiholog american, care, împreună cu neegalata sa contribuție la răsturnarea unei paradigme care descria umanul într-o antropologie fără întoarcere, captivat de tulburata sa istorie filogenetică, posedat de impulsuri incontrolabile, sufocat de o magmă greu de stăpânit a elementelor subconștiente, a ajutat știința umanistă să ia în considerare, de asemenea, și exprimarea unei forțe naturale pozitivă, constructivă, orientată înspre grija/cura de sine și de aproapele său.

Cu siguranță, el nu era atât de naiv încât să creadă că era suficient doar faptul de a avea o atitudine încrezătoare față de genul uman, astfel încât acesta să poată avea posibilitatea să potențializeze această intrinsecă energie regenerativă. De asemenea, el era convins că, mai degrabă, această tensiune spontană trebuia să fie sprijinită de proiecte valabile și concrete de formare a individului, a grupurilor și a comunităților, și că pentru această cauză trebuiau să fie utilizate, de asemenea, resurse semnificative pentru favorizarea apariției unui nou model embrional al unei societăți renăscute, capabilă să producă relații fundate și susținute de către principiile ajutorării, cooperării, solidarității, egalității, păcii și justiției. Mare parte din viața sa o dedică acestui scop, realizând și propunând schimbări radicale în abordarea științifică a relației de ajutor și deci cu recăderi semnificative asupra viziunii general culturale a omului. În opinia sa trebuiau să fie rediscutate urgent modelele esențiale ale unei societăți care astăzi încă investește toate eforturile sale în alimentarea unui sistem politic, educațional, economic, militar și juridic bazat pe dominarea celui slab de către cel puternic. El critica atitudinea tradiționalistă care stabilea organizarea instituțiilor, toate de altfel cu tendința să păstreze și să apere status quo-ul celor mai privilegiați, în detrimentul mulțimii. Era convins că schimbarea era deja în curs și spera ca aceasta să fie în continuă creștere, în special în rândul generațiilor tinere față de care repunea o încredere cu siguranță exaltantă.

Prindea contur un nou profil al ființei umane care, după opinia sa, ducea la consecințe radicale în ceea ce privește viața socială. Fiecare sector al vieții umane avea și are încă nevoie de inovații de importanță substanțială, pentru schimbarea condițiilor tuturor celor care sunt oprimați de orice formă de nedreptate. Psihologia sa nu era o psihologie academică, limitată, restrânsă în ceea ce privește viziunea științifică, interesată doar în apărarea instituțiilor, departe de a își lua responsabilitatea de a avansa critici sociale și propuneri alternative eficiente. Era o „știință a omului” cu adevărat atentă la nevoile umanului, interesată de fiecare aspect al său, deci deschisă la primirea diferitelor forme de cunoaștere, dispusă contaminării interdisciplinare, capabilă să concureze cu diferite și integrate modele filozofice, științifice și spirituale, fără tabuuri și fără constrângeri axiomatice.

Speranța unei noi fundații civile și umanitare se dezvoltă și crește în mod concret în toți cei care sunt puternic angajați în crearea unei noi societăți care, mai devreme sau mai târziu va învinge deoarece istoria demonstrează că este de partea sa.

Problema este următoarea: care persoană va putea să decidă să se predispună unui model de societate care mută toate paradigmele sale, și care acceptă să încorporeze cunoștințe, moduri de a fi și de a deveni care înainte nu erau cunoscute? Este o întrebare decisivă care ne-o adresăm, deoarece chiar dacă observăm un animal eliberat după ce a petrecut cea mai mare parte a vieții sale într-o cușcă, acesta nu recunoaște realitatea ca lumea de dincolo de gratiile cuștii. El se simte izolat, dezorientat, confuz, speriat, și poate că se supune impulsului de a se reîntoarce la locul detenției sale.

Sună ciudat, dar va trebui ca ființa omenească să se obișnuiască cu condiția libertății / stării de libertate. El va trebui să fie re-educat în a nu avea din nou nevoie să fie sclav, delegatar, indiferent, îngrozit de el însuși și de misterul vieții. Va fi necesar să fie urmărit pas cu pas, pentru că acel teren vast care se va prezenta la deschiderea cuștii, să nu îi facă într-atâta frică încât să renunțe la explorări, la descoperiri, în timp ce învață de la sine să redevină aliatul bucuriei sale, și își recapătă dreptul să fie creativ, explorator, cercetător.

Deci, cine va fi persoana de mâine, într-un viitor care presează pentru o schimbare de direcție epocală? Rogers însuși ne ajută să identificăm câteva elemente pe care le sintetizez și le reinterpretez, dar bineînțeles, fără să schimb structura indicată de el însuși.

În primul rând, chintesența tuturor calităților umane, care contagiază apoi interlocutorii cu care ne confruntăm în timpul vieții noastre, privește în principal curajul de a fi autentici. În această privință, fiecare dintre noi va trebui să accepte practic diversitatea altora. Fiecare este ceea ce este și, tentația de a-l schimba, în plus, cu forțări nesolicitate, îndoctrinări și derutări care profită de eventuala slăbiciune a altora, înseamnă săvârşirea unui act de dezonoare și lașitate. Fiecare este ceea ce este, nu ne rămâne decât să-l acceptăm, observând entitatea persoană cu o privire lipsită de valul iluziei, pentru că, așa cum spune același Rogers „nu se poate modifica apusul soarelui.” El se exprimă cum vrea, cu timpul și culorile dorite.

Persoana de mâine va trebui să aibă un inepuizabil spirit de cercetare, va trebui să se arate deschisă și să manifeste o atitudine cu siguranță antidogmatică, care tinde să rupă cu paradigmele înguste ale tradiției academice și științifice, care rezultă închisă inovațiilor și cenzurantă față de curiozitățile legitime ale oricărui liber cugetător. Va trebui, în mod necondiționat, să se prezinte aproapelui primitor, solidar, participant, empatic, și pentru ca să poată să facă acest lucru în mod eficient va trebui să aibă (și din când în când să întărească) o bună imagine de sine, integră și sprijinită pe o viziune globală, de sine, a altora, a Cosmosului. Va trebui să se conceapă pe sine într-o continuă schimbare, susceptibilă transformărilor, evoluțiilor și schimbărilor, dar mai ales în ceea ce privește capacitatea decizională și cea de aplicare a voinței. Va trebui să se simtă în pace cu mediul natural, cu care să regândească o nouă modalitate relațională bazată pe protecția ecosistemului și delicatelor sale echilibre. Persoana de mâine va trebui să se dedice meditației, să aibă curiozitatea problemelor de ordin spiritual și transcendent, pentru ca să exploreze spațiile inedite de experiență și cunoaștere, ca să mărească și să completeze viziunea de sine.

Principiile fondatoare pe care se articulează această nouă umanitate pot da naștere la următoarele concepte, foarte simple, care inversează literalmente concepțiile actuale ale unei societăți care este bolnavă de ideologia injustiției:

– Persoana înaintea Statului. Valoarea ființei umane înaintea rațiunii de stat; nimic care să justifice războaie, pedeapsa cu moartea și alte forme care să dăuneze drepturilor fundamentale umanitare.

– Inovația înaintea tradiției. Să terminăm odată cu justificările monstruozităților comise de genul uman spunând întruna „așa s-a procedat dintotdeauna”. Curajul experimentării a ceea ce este diferit să poată să fie primit și evaluat fără idei preconcepute, fără persecutarea celui care reprezintă o minoritate embrională a unui gând nou.

– Curajul de a se autodetermina înainte de delegarea către autoritățile externe. Oligarhiile puterilor financiare au substituit dialectica politică și au golit de sens participărea comunității la problemele contextelor și culturilor specifice. Totul este omologat și supus ordinelor prescrise de către liderii interesați doar la extragerea profiturilor materiale din afacerile lor lipsite de orice moralitate, în detrimentul calității vieții noastre. Este necesar ca omul să își recâștige capacitatea populară a autogestionării, pentru refacerea comunității, să respingă orice presiune la uniformizarea la modele discrepante considerând nevoile reale ale fiecărei culturi locale.

– Drepturile omului înainte de păstrarea status quo-ului. Vezi, de asemenea, „Persoana înaintea Statului”. Nu se va mai putea accepta faptul că drepturile omului sunt călcate în picioare și batjocorite deoarece la vârful piramidei au decis exacerbarea dominației asupra lumii.

– Căutarea adevărului înainte de acceptarea necritică a versiunii oficiale. Mulți, prea mulți oameni trăiesc după doctrinele inculcate de către cei care divulgă de prea mult timp inexactități din punct de vedere științific, filosofic, spiritual. Fiecare este chemat să se sustragă acestei înșelăciuni și să urmeze o cale de conștientizare, urmând paradigma adevărului său, cât mai adecvat potențialului său intelectiv.

Trăgând concluziile de rigoare, tendința actualizantă este prin urmare corespunzătoare unei energii care ar trebui să fie înfrumuseţată cu elemente diferite, îmbogățită cu un areal articulat de factori care, funcționând doar la unison și în sinergie, vor permite ființei omenești să se răscumpere din umilitoarea sa condiție de sclav, de care de cele mai multe ori nu este nici măcar conștient, pentru ca să se proiecteze într-un viitor care ne cere să ne exprimăm efectiv bazându-ne doar pe adevărata noastră natură, pentru care suntem cu siguranță dotați de la origine. 

 

Traducere de Elisabeta Petrescu

 

[1] Pedagog de recuperare ADHD (tulburare hiperchinetică cu deficit de atenţie) și counselor trainer cu orientare tranzacțională. A publicat în Italia: „La creatività come qualità totale” (Editore Progetto Cultura, 2008); „La psicologia spiegata dai miti” (Editore Progetto Cultura, 2010).

[2] Tendinţa actualizantă sau tendinţa la actualizare – Tendinţa, prezentă în fundal, a tuturor formelor de viaţă organice de a dezvolta organizări mai complexe, de a-şi împlini potenţialul „în moduri ce au ca scop menţinerea sau dezvoltarea organismului şi orientarea către autonomie”. TA este direcţională, constructivă şi prezentă în toate organismele vii. Poate fi reprimată, dar nu poate fi suprimată decât cu preţul morţii organismului. Ea acompaniază toate motivaţiile: tensiunea, nevoia, creativitatea, căutarea plăcerii. Este caracteristică organismului ca un tot. (Rogers, 1959). Vezi: http://www.psihoterapierogersiana.com/poze/files/tendinta%20la%20actualizare.pdf

[3] Carl Ramson Rogers (Oak Park, Illinois, 8 ianuarie 1902 – La Jolla, California, 4 februarie 1987) a fost un psiholog american, fondator al terapiei centrată pe client (terapia non-directivă) și cunoscut în întreaga lume pentru studiile sale privind counseling-ul și psihoterapia în cadrul psihologiei umaniste. În data de 28 ianuarie 1987 a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace. Moare după câteva zile de un atac de cord, în vârstă de 85 de ani, după ce a petrecut ultimii ani din viață călătorind prin lume ca să explice teoriile sale.

Suntem toți personaje publice…

de  Giancarla Mandozzi

Toate modele propuse-impuse au o mare putere condiționantă, ca și cea a îmbrăcăminții sau a destinației vacanțelor, chiar și cea care indică un anumit model de familie sau partener. În ziua de azi, fascinația modei este mult mai incisivă și mai învăluitoare prin presiunea mediatică care, puternică datorită unui limbaj captivant, inteligent orchestrat și datorită forței imaginilor ne cucerește, alimentează în noi nevoi induse cu atât mai mult cu cât suntem mai influențabili sau fragili dat fiind că suntem nemulțumiți de noi și de viața noastră.

Din punct de vedere profesional, ne simțim chemați să devenim conștienți de acest fenomen social, parametrul lecturii realității noastre: înțelegerea a cât și cum vârtejul propunerilor afectează starea cognitivă și emoțională a persoanelor înseamnă înțelegerea contextului în care suntem cufundați și este esențial pentru facilitarea celor care ni se adresează pentru o ședință sau pentru un parcurs de counseling.

moda1O modă devine ca atare atunci când o noutate începe să cumuleze consimțăminte și din ce în ce acestea cresc, din ce în ce mai mult contează pentru comunitate; în epoca globalizării chiar nu trebuie să ne mirăm dacă noutățile care ne posedează ne ajung de departe, dimpotrivă, acest lucru le dă un plus de valoare în ochii noștri, sunt o sugestie implicită la extinderea vizualei noastre. Și așa, extinzând și imitând, ne regăsim în a fi fericiți să dăm informații chiar cu privire la viața noastră privată la… toți, prieteni și prietenii prietenilor și mult mai numeroși sunt, cu atât mai bine; suntem bucuroși să primim mesaje pe pagina noastră publică în web, experimentăm o evidentă automulțumire pentru numărul cu patru cifre de prieteni pe atentieFacebook, pe LinkedIn, ne dedicăm cu pasiune și grijă în revederea, revizuirea și actualizarea profilului nostru și ale imaginile noastre publice. Și dacă altă ocupație ne distrage de la acest lucru care între timp a devenit o adevărată slujbă, nu vă faceți griji: este prevăzut un mesaj de atenționare – în mod automat – de la cel ce administrează serviciul și mai că simțim impulsul să ne cerem scuze pentru neglijența noastră.

vizibilitateEt voilà! Am devenit toți personaje publice cărora li se cuvin toate onorurile și atribuțiile exact așa cum se cuvin la orice persoană publică, dar cu o diferență tulburătoare față de cine are o vizibilitate publică pentru rolul pe care îl desfășoară sau pentru propria muncă: noi am hotărât să abdicăm de la viața noastră privată fără nici o fărâmă de antrenament și de conștientizare a riscurilor pentru o astfel de condiție, fără apărare și fără un motiv plauzibil decât acela de a imita pe alții, alimentată de dorința de a avea și noi un pic de acea vizibilitate pe care alții o au.

„Dacă nu ești vizibil, nu exiști!”: un adevăr pe care l-am dori – poate puțini- să îl schimbăm, pentru că este indiciul problemei de bază de la care derivă toate celelalte în viața noastră de opulență, de posesie a superfluului în care, nu rareori, ceea ce ne ne lipsește este tocmai 11143146_959418460788879_2986238725868598497_nesențialul. A ne arăta altora și a avea vizibilitate nu este o eroare, dar devine atunci când este susținută de necesitatea de a compensa frustrări pentru care pentru a le învinge nu facem nimic, devine atunci când nu este o confruntare de idei și valori, dar dovada precum suntem bine omologați și integrați în web.

Parcursul de counseling poate să ne ajute ca să reflectăm, să vedem viața cu ochii mai puțin dornici de orice „oglindă” sau „aramă” strălucitoare și să dorim să acționăm pentru bunăstarea noastră personală.

 

Cu bunăvoință,                                                                                                                     Giancarla Mandozzi

 

Foto: Louis Guermond

Traducere de Elisabeta Petrescu

 

Notă: Articol publicat pe http://counselingitalia.it/articoli/3989-siamo-tutti-personaggi-pubblici

DESPRE PERSONOLOGIE

 

Propunere pentru discutarea utilizării în counseling a termenului personologie în locul termenului psihologie – de Vincenzo Masini și Rita Gherghi

Termenul personologie este atribuit de obicei psihologului Henry Murray[1] care l-a folosit în 1938 pentru definirea unei ramuri a psihologiei care se ocupă cu studiul personalităţii. Termenul are origini diferite şi se găseşte în acele părţi ale gândirii filosofice care pot fi rezumate ca şi „filozofie a persoanei.”
Prin personologie se poate înţelege, în sens strict, o doctrină care centralizează în conceptul de persoană sensul realităţii. Este personologie orice ştiinţă care revendică demnitatea ontologică, gnoseologică, morală, socială, spirituală şi relaţională a persoanei, împotriva negărilor materialiste şi de asemenea împotriva antitezei sale intelectualistice, sau mai bine zis dispunerea gândirii să se ipostazieze pe sine însăşi ca pe un absolut, lipsit de persoana care gândește acel gând.

Dervish de Ammar Alnahhas

Prin urmare sunt persoanele „umane” sau „spirituale” care gândesc gândul, ca în cazul în care dimensiunea spirituală este superioară şi mai extinsă decât cea umană, aceasta trebuie să fie cel puţin „persoană” sau să aibă o extindere mai amplă a „persoanei”.
O contribuţie importantă conceptului de personologie provine de la Şcoala de la Frankfurt[2]. Adorno[3] şi Horkheimer[4] trec de la acest concept pentru analizarea devalorizării şi depersonalizării individuale produsă de către „industria culturală[5]” care a produs omul ca pe o fiinţă generică, lipsită de conştiinţă individuală, de iniţiativă morală autonomă şi uşor de manipulat.
Personologia dezvoltată la Frankfurt repune în centru un om dealtfel eliminat ca şi conştiinţă de sine, un om care nu coboară niciodată în profunzimea sa pentru a găsi propria sa umanitate şi autorealizarea sa ca persoană autonomă.
Recent Axel Honneth[6], sociolog al Şcolii din Frankfurt, pune accentul pe conceptul de „recunoaştere” pentru a discuta despre disconfortul produs de lipsa de recunoaştere a revendicărilor referitoare la identitatea personologică şi nu doar de revendicările raţionalist – utilitariste.

Formula lui Rosmini[7] este, în acest sens, semnificativă: „Aceea ce este, dar nu este persoană, nu poate exista fără prezența unei alte persoane”. Astfel rezumă viziunea personologică în toată integritatea sa: „ființa în principiu este personală şi tot ceea ce nu este personal în ființă este derivat de la persoană, ca mijloc de manifestare a persoanei şi de comunicare între persoane”. „Persoana” este un individ în carne şi oase dotat cu demnitate, cu gândire, în relaţie cu ceilalţi, cu istoria, cu structuri socio-religioase, cu transcendentul, cu propriul sine.
Chiar şi definiţia fenomenologică propusă de Edith Stein[8] „persoanei” este extrem de utilă: „Persoana este un subiect de o viaţă egologică actuală, care are un corp şi un suflet … dotată de un caracter şi care dezvoltă calităţile sale sub efectul circumstanţelor externe şi care, în aceasta devoltare, desfaşoară o înclinaţie originală.” Dezvoltarea persoanei este un proces de auto-cunoaştere de sine şi de cunoaştere a persoanei străină de scopul cunoaşterii de sine. Ontologia Existenţei este prin urmare subordinată a aceea a Ființei. Existenţa vine de la ex-sistere, adică „ceea ce vine de la …” şi „care îşi găseşte fundamentul pe/în …”. Fiinţa Umană există în funcţie de traseul constiinţei pe care îl aplică în devenirea ca persoană.

De aceea se poate argumenta că conceptul de uman precede conceptul de persoană, aşa cum şi conceptul de umanitate precede conceptul de personalitate. Fiinţa umană devine persoană în evoluţia sa şi nu tuturor fiinţelor umane le este dat, din motive genetice, economice, relaţionale, sociale şi politice să îşi poată dezvolta pe deplin structura lor personologică. Identitatea biologică precede conștiinţa şi conștiinţa precede personalitatea. Ştiinţa personologică tinde să urmărească fiecare germen de „persoană” în creaturalitatea pe care o întâlneşte cu scopul de a o identifica şi de a îi oferi demnitate.
Deci prin urmare este o ştiinţă diferită de psihologie. De fapt psihologia studiază comportamentul indivizilor şi procesele lor mentale. Astfel de studiu se referă la dinamicile interne ale individului, la relaţiile care există între acesta din urmă şi mediul înconjurător, comportamentul uman şi procesele mentale care există între stimulii senzoriali şi răspunsurile corespunzătoare.

Chiar dacă provine din termenul grec psyché psihologia nu este studiul spiritului sau al sufletului dar, adaptându-se noilor perspective, a devenit studiul minţii. De fapt există psihologia umană şi psihologia animală, sau psihologia diferitelor forme ale minţii.

Aplicaţiile personologiei ating următoarele domenii:
1) etică: unde persoană, raţionalitate şi libertate se trasformă una în cealaltă cu dublul imperativ „să se acţioneze în conformitate cu conştiinţa şi să se formeze o conştiinţă.”
2) estetică: acolo unde poeticul universal este văzut, nu ca și conformare a operei la așa zisă „frumuseţe ideală”, sau la un tip intelectiv de frumuseţe, dar ca și conformare a operei la singularitatea expresivă, având ca și consecinţă caracterul unicității, al originalității, al noutății produsului artistic ca și manifestare a unei intimități în profunzimea simţirii sale. Așa deci, frumoasa operă, pentru singularitatea sa expresivă, partecipantă a aceleași singularităţi a persoanei, devine un imperturbabil termen de o valoare nepreţuită.                 3) social: raportul social, care este endogen în persoană, din punctul de vedere al personologiei nu se configurează niciodată în sensul că persoana este funcţie a ordinului coasociat, dar în sensul că este ordinul coasociat funcţie a persoanei. Societatea oferă un scop persoanei şi nu invers.                                                                                                             4) educativ: în persoană, valoarea educativă este pentru dezvoltarea a ceea ce „este doar al individului”, sursă de demnitate şi responsabilitate morală.                                                      5) relaţională: deoarece personologia nu aspiră să construiască în mod abstract personalitatea „normală”, dar ea tinde să prevină coincidențele negative care o pot denatura şi devia de la dezvoltarea sa, să sprijine dificultăţile sale şi să servească la dezvoltarea conştiinței sale.

Nota traducătorului

[1] Henry Alexander Murray (New York, 13 mai 1893 – 23 iunie 1988) a fost un psiholog american care a studiat necesitățiile ființei umane

[2] Şcoala din Frankfurt a fost fondată de filozofi neo-marxiști în 1923 cu numele de Institutul de Cercetare Socială la Universitatea din Frankfurt. A fost modelată după Institutul Marx-Engels din Moscova. Odată cu ascensiunea nazismului, „Şcoala de la Frankfurt” a fugit din Germania, stabilindu-se la Geneva pentru un an, iar apoi s-a mutat temporar la New York ca afiliată a Universitatii Columbia.

[3] Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno (11 septembrie 1903 – 6 august 1969) a fost un filozof, sociolog,  muzicolog și compozitor german. A fost un membru al Școlii de la Frankfurt alături de Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas și alții.

[4] Max Horkheimer (Stuttgart, 14 februarie 1895  – Nürnberg, 7 iulie 1973) a fost un filozof și sociolog german.

[5] Vezi http://ro.scribd.com/doc/72370832/Industria-culturala#scribd

[6] Axel Honneth (Essen, 18 luglio 1949) este un filozof german; Director al Institutului de Cercetări Sociale, este considerat cel mai important filozof al generației a treia a Școlii de la Frankfurt (după prima generație a lui Max Horkheimer și Theodor Adorno și a doua a lui Jürgen Habermas).

[7] Antonio Francesco Davide Ambrogio Rosmini Serbati (Rovereto, 24 marzo 1797 – Stresa, 1º luglio1855) a fost un filozof și preot italian.

[8] Edith Stein (Breslavia, 12 ottobre 1891 – Auschwitz, 9 agosto 1942), este o gânditoare de origine evreiască convertită la catolicism; Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein) a fost canonizată de papa Ioan Paul al II-lea în 1998.  Un an mai târziu, în 1999, acelaşi Ioan Paul al II-lea a proclamat-o patroană a Europei.

*Imaginea publicată reprezintă unul din tablourile dedicate dervişilor de către Ammar Alnahhas, pictor sirian stabilit în România.

Traducere de Elisabeta Petrescu

Erudiție sau/și educație? *

O școală a umanității 

În prima zi de școală, toți profesorii unei școli private au primit din partea directorului școlii următoarea scrisoare.

Dragi colegi,

Sunt un supraviețuitor a unui lagăr de exterminare.

Ochii mei au văzut lucruri care nimeni nu ar trebui să vadă vreodată:

Camere de gazare construite de ingineri specializzați,

Copii otrăviți de medici culți,

Sugari suprimați de infirmiere competente,

Femei și copii împușcați și arși de oameni studioși, cu diplome, cu facultăți.

Prin urmare, sunt suspicios în ceea ce privește învățământul.

De aceea vă rog: ajutați elevii voștri să devină umani.

Eforturile voastre nu trebuie să mai producă niciodată monștri erudiți,

psihopați înțelepți, sau erudiți Eichmann[1].

Lectura, scrierea și aritmetica sunt lucruri importante numai în cazul în care acestea servesc pentru ca fiii noștri să devină mai umani.

(Din Haim G. Ginott[2], Bambini e maestri, Garzantí 1973)

 

© Traducere de A PREVENI ESTE POSIBIL

 

educatie sau eruditie

 

*    Nota traducătorului

[1] Vezi Otto Adolf Eichmann pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Adolf_Eichmann

[2] Dr. Haim G. Ginott (1922-1973) a fost un cunoscut psiholog și psihoterapeut american de origine israeliană, specializat în probleme de educație a copilului și în relațiile dintre părinți/profesori și copii

Umanitatea și umanismul. Anno Domini 2015 – Darié Ducan

Migratori, invazii, oameni care fug de război. Fața locului, ca în Nina Cassian, vânătă. Îi e cam neclar europeanului de rând unde exact e război. E război acolo unde are interes umanitatea să fie. Repet, unde are interes.

Se discută intens cum vor mutila ei fața Europei, cum o vor distruge. Câteva fotgrafii cu copii înecați (tragic, desigur, cine ar rezista în fața unei fotografii cu un copil mort?) în rest foarte multe nave cu vlăjgani numai buni de front, astfel încât apare o întrebare: acești oameni vin de pe front sau pleacă spre el? Ori sunt, pur și simplu, fiecare, Elveții la purtător?

Umanismul și umanitatea sunt două concepte inventate în Europa, două idei în primul rând europene. Ele vin din Renaștere (una e specializarea interpretativă a celeilalte) și, practic, nimic nu e mai european decât umanitatea și umanismul în imaginarul cultural al lumii. Mila e un criteriu pe care se și mizează. Nu credeam însă că umanismul poate fi vulgarizat mai jos (și mai reducționist) decât prostituția de idei a lui Jean-Paul Sartre. Iată că, în faptă, se poate. Umanismul și umanitatea, fiind europene, sunt, în afara istoriei Europei, doar biologism (educat, cel mult, tot de cultura europeană). Ceea ce nu obligă, firește, neapărat la primitivism alte culturi, ci la un anumit ecart. A accepta tocmai un umanism practic în fața unei umanități provocatoareînseamnă a termina pur și simplu Europa. Cu materialul clientului. Cu propria ei gândire. Cu facebook ca aparat profund marxist de egalizare a oricui cu oricine, fără deosebiri de registru, firești.

Nu cred că Europa are cum să primească zeci de milioane de oameni imposibil de integrat. Și această integrare se va face cu atât mai greu în țările care nu au nicio logistică în această direcție, cum ar fi România, cu tot fondul îndoielnic al Bucureștiului de a construi o moschee (ce o justifică decât politica obedientă? În niciun caz comunitatea musulmană din București!) În Franța, cel puțin există un reflex și o logistică formate deși nu vreau să îmi imaginez cum va arăta Parisul peste zece ani dacă acest proiect umanist și antieuropean va fi aplicat. Antieuropean tocmai fiindcă umanist. Pentru că, precum păpușile Matrioșka, umanitatea înghite umanismul. Europa are nevoie de un pragmatism milos, nu de autodistrugere. Traian Băsescu a exprimat o poziție lucidă și cred că are dreptate în această privință: până mai ieri țiganii români erau suiți în avioane și trimiși în România de statul francez. Și erau cetățeni europeni. Acum, brusc, se deschid larg porțile unora care nu au nici măcar acest statut.

Iată că până acum religia a fost pretext de gimnastică politică. Se pare că devine mai mult. Și noi, europeni deprinși cu darul hermeneutic, nu putem ieși să observăm că poate cei care vin nu știu că sunt la rândul lor cobai ai interesului umanității provocatoare. Și iau în serios instituirea unui califat tacit. Probabil că singurul interes real de a fi direcționați în Europa îl au ideologii corectitudinii politice, sătui că Europa încă mai are reflexe naționale, că nu e totul producție și atât. Și că nu pot modifica omul spre un tip nou, fără istorie, fără cultură, fără nimic care să îl lege și deci să îl determine. Dacă în mitologia greacă o armată a cucerit Troia ascunsă într-un cal de lemn, acum armata nu mai are nevoie decât de limbajul de lemn al milei. Sper în pragmatismul cel de pe urmă. Umanismul și umanitatea, dar mai cu seamă traducerea lor ar trebui să ne dea de gândit. Când se umblă (de zece ani cel puțin violent) la despăducherea de perspectiva istorică, putem deveni nu doar sentimentali, ci cretini de-a dreptul. Coerența istoriei ar trebui să ne învețe câte ceva, dacă nu o mistifică Lucian Boia în pastile mici, recente (a se citi cazul lui extrapolat). Va accepta Europa să își semneze actul propriului declin?

Sper să nu!

pasi loui guermond

Foto: Louis Guermond

„Îmi arunc cârligul într-un mic izvor”

În câteva cuvinte acest cântec taoist oferă nuanțele relațiilor de integrare[1] și de complementarietate[2], relații care, în acest context individul le are cu sine. De ce? Sensul de vinovăție mărșăluiește în sufletul aceluia în care controlul îi limitează exprimarea emoțională și totodată îi înlătură liniștea sufletească. Tensiunea vinovăției se stinge printr-un gest de angajament lucid și de orientare a propriilor energii către un scop dinamic dar mai ales emoțional. Marele gol, rezultatul unei igiene mentale, devine un punct de plecare…

(Comentariul și traducerea de Elisabeta Petrescu)


Fantasma_di_Yugao

Arunc înțelepciunea – repudiez cunoașterea

Gândurile mele rătăcesc în marele gol,

Gândurile mele rătăcesc în marele gol.

Să mă căiesc întotdeauna de răul comis

Nu m-ar ajuta să aduc pacea în inima mea.

Îmi arunc cârligul într-un mic izvor

Dar bucuria mea este ca și cum aș avea o împărăție.

Îmi despletesc părul și mă îndepărtez cântând

Cele patru frontiere răspund refrenului meu

Și iată cum îmi zice cântecul 

Gândurile mele rătăcesc în marele gol.

Cântec taoist (230 d.Hr.)


[1] Integrarea este atingerea echilibrului între emoționalitate și control. Este capacitatea de a funcționa împreună, de cooperare, care se bazează pe o înțelegere reciprocă, electivă și care se îndreaptă înspre un obiectiv comun depășind diferențele individuale.

[2] Fundalul complementarității este liniștea și realismul. Devine antidotul dezamăgirii pentru că nu se bazează pe așteptări fantastice. Este un întreg de armonie pașnică și responsabilitate și este posibilă cu ajutorul prezenței unei apărări bine construite.