CARL ROGERS – Gândul unui om care nu putea schimba apusul soarelui

de Nuccio Salis[1]

carl rogers apus de soareUn om privea cum valurile se despicau pe stânci. Observa acea mișcare cu mare interes, la adăpostul ferestrei din pridvorul casei. Era capturat în mod special de cum acel continuu du-te vino se prăbușea cu o violență zgomotoasă, înainte de a abandona stânca învăluită cu spumă, și mai ales cum, acea mișcare, în afara faptului că acoperea și reacoperea continuu stânca cu insistență, provoca de asemenea și zdrobirea algelor marine ferm atașate. Acestea dansau în ritmul refluxului furtunii marine, lăsându-se însoțite exact ca spicele de grâu pieptănate de vânt. Nu opuneau rezistență, așa evitau să fie smulse și sfâșiate de pe piatra pe care se stabiliseră. Din orice punct de vedere, această alegere, era o strategie inteligentă. Reprezenta, de asemenea, un fel de mod de a fi. Omul gândi că trebuie să existe o cuorioasă analogie între iarba marină care reapare de fiecare dată când un mare val o îngroapă pentru ca după aceea să se retragă, și ființa omenească care reapare la suprafață după evenimentele vieții cu siguranță copleșitoare, din încercări grele, obositoare, anevoioase și descurajante.

Crezu atunci că fiecare ființă umană, ca și orice algă marină puternic menținută pe stâncă, ar trebui să aibă în interioritatea sa un fel de abilitate înnăscută, o resursă specială pentru a putea face față obstacolelor și dificultăților. Ajunse la concluzia că fiecare individ are o tendință de a se autoreface, poate chiar cu ajutorul altora dacă este necesar, dar oricum, capabil să continue în ciuda rănilor, să trăiască și să existe chiar dincolo de problemele lui. Se gândi la acest lucru în repetate rânduri, în profunzime, și decise să numească această forță care putea fi folosită în caz de nevoie „tendința actualizantă[2]„. Numele acestui om era Carl Rogers[3].

Mi-am permis să romanțez acest episod citat în biografia celebrului psiholog american, care, împreună cu neegalata sa contribuție la răsturnarea unei paradigme care descria umanul într-o antropologie fără întoarcere, captivat de tulburata sa istorie filogenetică, posedat de impulsuri incontrolabile, sufocat de o magmă greu de stăpânit a elementelor subconștiente, a ajutat știința umanistă să ia în considerare, de asemenea, și exprimarea unei forțe naturale pozitivă, constructivă, orientată înspre grija/cura de sine și de aproapele său.

Cu siguranță, el nu era atât de naiv încât să creadă că era suficient doar faptul de a avea o atitudine încrezătoare față de genul uman, astfel încât acesta să poată avea posibilitatea să potențializeze această intrinsecă energie regenerativă. De asemenea, el era convins că, mai degrabă, această tensiune spontană trebuia să fie sprijinită de proiecte valabile și concrete de formare a individului, a grupurilor și a comunităților, și că pentru această cauză trebuiau să fie utilizate, de asemenea, resurse semnificative pentru favorizarea apariției unui nou model embrional al unei societăți renăscute, capabilă să producă relații fundate și susținute de către principiile ajutorării, cooperării, solidarității, egalității, păcii și justiției. Mare parte din viața sa o dedică acestui scop, realizând și propunând schimbări radicale în abordarea științifică a relației de ajutor și deci cu recăderi semnificative asupra viziunii general culturale a omului. În opinia sa trebuiau să fie rediscutate urgent modelele esențiale ale unei societăți care astăzi încă investește toate eforturile sale în alimentarea unui sistem politic, educațional, economic, militar și juridic bazat pe dominarea celui slab de către cel puternic. El critica atitudinea tradiționalistă care stabilea organizarea instituțiilor, toate de altfel cu tendința să păstreze și să apere status quo-ul celor mai privilegiați, în detrimentul mulțimii. Era convins că schimbarea era deja în curs și spera ca aceasta să fie în continuă creștere, în special în rândul generațiilor tinere față de care repunea o încredere cu siguranță exaltantă.

Prindea contur un nou profil al ființei umane care, după opinia sa, ducea la consecințe radicale în ceea ce privește viața socială. Fiecare sector al vieții umane avea și are încă nevoie de inovații de importanță substanțială, pentru schimbarea condițiilor tuturor celor care sunt oprimați de orice formă de nedreptate. Psihologia sa nu era o psihologie academică, limitată, restrânsă în ceea ce privește viziunea științifică, interesată doar în apărarea instituțiilor, departe de a își lua responsabilitatea de a avansa critici sociale și propuneri alternative eficiente. Era o „știință a omului” cu adevărat atentă la nevoile umanului, interesată de fiecare aspect al său, deci deschisă la primirea diferitelor forme de cunoaștere, dispusă contaminării interdisciplinare, capabilă să concureze cu diferite și integrate modele filozofice, științifice și spirituale, fără tabuuri și fără constrângeri axiomatice.

Speranța unei noi fundații civile și umanitare se dezvoltă și crește în mod concret în toți cei care sunt puternic angajați în crearea unei noi societăți care, mai devreme sau mai târziu va învinge deoarece istoria demonstrează că este de partea sa.

Problema este următoarea: care persoană va putea să decidă să se predispună unui model de societate care mută toate paradigmele sale, și care acceptă să încorporeze cunoștințe, moduri de a fi și de a deveni care înainte nu erau cunoscute? Este o întrebare decisivă care ne-o adresăm, deoarece chiar dacă observăm un animal eliberat după ce a petrecut cea mai mare parte a vieții sale într-o cușcă, acesta nu recunoaște realitatea ca lumea de dincolo de gratiile cuștii. El se simte izolat, dezorientat, confuz, speriat, și poate că se supune impulsului de a se reîntoarce la locul detenției sale.

Sună ciudat, dar va trebui ca ființa omenească să se obișnuiască cu condiția libertății / stării de libertate. El va trebui să fie re-educat în a nu avea din nou nevoie să fie sclav, delegatar, indiferent, îngrozit de el însuși și de misterul vieții. Va fi necesar să fie urmărit pas cu pas, pentru că acel teren vast care se va prezenta la deschiderea cuștii, să nu îi facă într-atâta frică încât să renunțe la explorări, la descoperiri, în timp ce învață de la sine să redevină aliatul bucuriei sale, și își recapătă dreptul să fie creativ, explorator, cercetător.

Deci, cine va fi persoana de mâine, într-un viitor care presează pentru o schimbare de direcție epocală? Rogers însuși ne ajută să identificăm câteva elemente pe care le sintetizez și le reinterpretez, dar bineînțeles, fără să schimb structura indicată de el însuși.

În primul rând, chintesența tuturor calităților umane, care contagiază apoi interlocutorii cu care ne confruntăm în timpul vieții noastre, privește în principal curajul de a fi autentici. În această privință, fiecare dintre noi va trebui să accepte practic diversitatea altora. Fiecare este ceea ce este și, tentația de a-l schimba, în plus, cu forțări nesolicitate, îndoctrinări și derutări care profită de eventuala slăbiciune a altora, înseamnă săvârşirea unui act de dezonoare și lașitate. Fiecare este ceea ce este, nu ne rămâne decât să-l acceptăm, observând entitatea persoană cu o privire lipsită de valul iluziei, pentru că, așa cum spune același Rogers „nu se poate modifica apusul soarelui.” El se exprimă cum vrea, cu timpul și culorile dorite.

Persoana de mâine va trebui să aibă un inepuizabil spirit de cercetare, va trebui să se arate deschisă și să manifeste o atitudine cu siguranță antidogmatică, care tinde să rupă cu paradigmele înguste ale tradiției academice și științifice, care rezultă închisă inovațiilor și cenzurantă față de curiozitățile legitime ale oricărui liber cugetător. Va trebui, în mod necondiționat, să se prezinte aproapelui primitor, solidar, participant, empatic, și pentru ca să poată să facă acest lucru în mod eficient va trebui să aibă (și din când în când să întărească) o bună imagine de sine, integră și sprijinită pe o viziune globală, de sine, a altora, a Cosmosului. Va trebui să se conceapă pe sine într-o continuă schimbare, susceptibilă transformărilor, evoluțiilor și schimbărilor, dar mai ales în ceea ce privește capacitatea decizională și cea de aplicare a voinței. Va trebui să se simtă în pace cu mediul natural, cu care să regândească o nouă modalitate relațională bazată pe protecția ecosistemului și delicatelor sale echilibre. Persoana de mâine va trebui să se dedice meditației, să aibă curiozitatea problemelor de ordin spiritual și transcendent, pentru ca să exploreze spațiile inedite de experiență și cunoaștere, ca să mărească și să completeze viziunea de sine.

Principiile fondatoare pe care se articulează această nouă umanitate pot da naștere la următoarele concepte, foarte simple, care inversează literalmente concepțiile actuale ale unei societăți care este bolnavă de ideologia injustiției:

– Persoana înaintea Statului. Valoarea ființei umane înaintea rațiunii de stat; nimic care să justifice războaie, pedeapsa cu moartea și alte forme care să dăuneze drepturilor fundamentale umanitare.

– Inovația înaintea tradiției. Să terminăm odată cu justificările monstruozităților comise de genul uman spunând întruna „așa s-a procedat dintotdeauna”. Curajul experimentării a ceea ce este diferit să poată să fie primit și evaluat fără idei preconcepute, fără persecutarea celui care reprezintă o minoritate embrională a unui gând nou.

– Curajul de a se autodetermina înainte de delegarea către autoritățile externe. Oligarhiile puterilor financiare au substituit dialectica politică și au golit de sens participărea comunității la problemele contextelor și culturilor specifice. Totul este omologat și supus ordinelor prescrise de către liderii interesați doar la extragerea profiturilor materiale din afacerile lor lipsite de orice moralitate, în detrimentul calității vieții noastre. Este necesar ca omul să își recâștige capacitatea populară a autogestionării, pentru refacerea comunității, să respingă orice presiune la uniformizarea la modele discrepante considerând nevoile reale ale fiecărei culturi locale.

– Drepturile omului înainte de păstrarea status quo-ului. Vezi, de asemenea, „Persoana înaintea Statului”. Nu se va mai putea accepta faptul că drepturile omului sunt călcate în picioare și batjocorite deoarece la vârful piramidei au decis exacerbarea dominației asupra lumii.

– Căutarea adevărului înainte de acceptarea necritică a versiunii oficiale. Mulți, prea mulți oameni trăiesc după doctrinele inculcate de către cei care divulgă de prea mult timp inexactități din punct de vedere științific, filosofic, spiritual. Fiecare este chemat să se sustragă acestei înșelăciuni și să urmeze o cale de conștientizare, urmând paradigma adevărului său, cât mai adecvat potențialului său intelectiv.

Trăgând concluziile de rigoare, tendința actualizantă este prin urmare corespunzătoare unei energii care ar trebui să fie înfrumuseţată cu elemente diferite, îmbogățită cu un areal articulat de factori care, funcționând doar la unison și în sinergie, vor permite ființei omenești să se răscumpere din umilitoarea sa condiție de sclav, de care de cele mai multe ori nu este nici măcar conștient, pentru ca să se proiecteze într-un viitor care ne cere să ne exprimăm efectiv bazându-ne doar pe adevărata noastră natură, pentru care suntem cu siguranță dotați de la origine. 

 

Traducere de Elisabeta Petrescu

 

[1] Pedagog de recuperare ADHD (tulburare hiperchinetică cu deficit de atenţie) și counselor trainer cu orientare tranzacțională. A publicat în Italia: „La creatività come qualità totale” (Editore Progetto Cultura, 2008); „La psicologia spiegata dai miti” (Editore Progetto Cultura, 2010).

[2] Tendinţa actualizantă sau tendinţa la actualizare – Tendinţa, prezentă în fundal, a tuturor formelor de viaţă organice de a dezvolta organizări mai complexe, de a-şi împlini potenţialul „în moduri ce au ca scop menţinerea sau dezvoltarea organismului şi orientarea către autonomie”. TA este direcţională, constructivă şi prezentă în toate organismele vii. Poate fi reprimată, dar nu poate fi suprimată decât cu preţul morţii organismului. Ea acompaniază toate motivaţiile: tensiunea, nevoia, creativitatea, căutarea plăcerii. Este caracteristică organismului ca un tot. (Rogers, 1959). Vezi: http://www.psihoterapierogersiana.com/poze/files/tendinta%20la%20actualizare.pdf

[3] Carl Ramson Rogers (Oak Park, Illinois, 8 ianuarie 1902 – La Jolla, California, 4 februarie 1987) a fost un psiholog american, fondator al terapiei centrată pe client (terapia non-directivă) și cunoscut în întreaga lume pentru studiile sale privind counseling-ul și psihoterapia în cadrul psihologiei umaniste. În data de 28 ianuarie 1987 a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace. Moare după câteva zile de un atac de cord, în vârstă de 85 de ani, după ce a petrecut ultimii ani din viață călătorind prin lume ca să explice teoriile sale.

Reclame

Un gând despre “CARL ROGERS – Gândul unui om care nu putea schimba apusul soarelui

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s