de Nuccio Salis
„De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea.”[1]
Uitaţi-vă la cealaltă parte a omenirii, la acei anti-eroi care stau deoparte, la cei care nu tânjesc să câștige. Ei sunt cei care nu fac presiuni pentru ca să aibă propriul lor colț de glorie, cei care merg înainte răniți, care nu se iubesc prea mult și care nici nu bănuiesc propria lor forţă. Poate chiar neutralizaţi de un sentiment constant de neliniștită vulnerabilitate. Foarte puțini aleși au privilegiul să îi vadă iesiţi din armurile lor. Uneori apar, cu sfială, ca și cum ar fi sosit momentul, încrezători în cei care, în ciuda a orice, au reușit să aducă lumină în „vizuina” lor. Acest lucru este posibil doar acelora care le seamănă cât de puţin, deoarece o astfel de apropiere nu este de obicei îngăduită celor care vorbesc limbajul lumii. Ei sunt cei care așteaptă și au destulă răbdare, sunt cei care permit, cei care cedează, care încă își imaginează și speră că există persoane care să le restituie tot atâta tandrețe.
Ei sunt cei care avansează simţindu-se striviţi de mulțime. Ei sunt acele grăunţe de sare care știu că ceea ce alții consideră ca fiind defecte, sunt pentru ei calităţile care vor reveni în modă, sau poate chiar, pentru prima dată, vor fi admirate ca resurse speciale ale individului uman. Chiar și o anumită psihologie ar dori să îi corecteze, să îi adapteze la stilurile și cerințele culturii dominante. Timiditatea și discreția sunt considerate, din ce în ce mai mult, picioare neputincioase care șchiopătează la orice pas, care îi fac neajutoraţi într-o lume de prădători în lupta pentru predominare, chiar dacă nu s-a înțeles vreodată care ar fi trofeul. Cu toate acestea, ei merg înainte chiar dacă sunt obosiţi de o oboseală cunoscută doar de acela care poartă asupra sa dezaprobarea și prețul nepopularităţii. Cu toate acestea, ei merg înainte arătând tărie, fiind loiali principiilor lor solide, demonstrând coerență. Ei constituie o minoritate copleșitoare care diseminează ceea ce va veni, de cele mai multe ori într-un anonimat aproape total.
Ei au o forță, confundată de mulţi cu contrariul ei, și un curaj de neegalat pentru a se regăsi în direcţia opusă societăţii care îndeamnă la vizibilitate și la ascunderea a ceea ce este mai slab din propriile spaţii.
Ei rezistă îndemnului „Fi tare”, un îndemn care se regăsește în sfera studiilor cu orientare tranzacțională, și care constă în primirea învățămintelor de la figuri parentale ce direcţionează pentru formarea propriei capacităţi de a fi mereu la înălţime pentru ca cel îndrumat să poată să înfrunte orice, să se arate întotdeauna câștigători, decisivi și determinaţi. Ei sunt aceia cărora nu li s-a permis să cadă, sau care oricum trebuiau să se ridice fără întârziere, să își reţină lacrimile și, mai ales, să zâmbească.
În acest caz, nu e nimeni mai rebel decât un fragil, pentru că opunerea sa, de multe ori inconștientă, este cel mai bun balsam vindecător pentru o societate care într-adevăr are mare nevoie de el, chiar dacă îl dezaprobă. El ne obligă să reevaluăm o concepție despre lume care respinge un anumit tip de concurență, în special aceea bazată pe logica prepotenţei. De multe ori auzim cum este acceptat faptul că este corect ca cel mai puternic să domnească și să îl zdrobească pe cel mai slab, această mentalitate cinică fiind apoi transferată și implementată în diferitele câmpuri de acțiune ale omului organizat politic.
De când eram copii am tot auzit spunând că trebuie să răspundem metodic și cu determinare pentru că societatea este violentă și, drept urmare, se aplică legea junglei. Dar oare nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă această atitudine ar fi mai degrabă cauza decât consecința unui astfel de model social, perdant și inconvenient?
Societatea umană nu admite slăbiciuni căci, de fapt, privește handicapul cu un amestec de milă și teamă, pentru ca în cele din urmă să rămână incapabilă să înglobeze și să valorizeze tot ceea ce nu se conformează. Prin urmare, nu poate să se adreseze decât cu același sentiment personalității „fragile” față de care se activează pentru a o redimensiona într-o nouă structură de valori și de atitudini care să o „normalizeze”, pentru a o putea pregăti să stea în picioare într-o lume de duri. Pentru că moda impune să avem stimă de sine, trebuie să fim atenți să nu o lăsăm prada unor interpretări eronate, de exemplu, să nu o confundăm cu gloria deșartă și aroganța. Poate că acest lucru se întâmplă mult mai frecvent decât s-ar putea crede, mai ales în cazul în care scopul obținerii stimei de sine este asociat cu ideea de a fi mai combativi și mai căliți în sfera muncii și a profitului. Degenerarea într-un narcisism patologic și într-o ulterioară încredere în sine poate revela o condiție foarte nefavorabilă, atât pentru sine însuși cât și pentru persoanele care vor avea de a face cu un astfel de subiect.
Și atunci, mult mai bine se recomandă fragilitatea care repropune dreptul de a fi omenește vulnerabili, transparenți, legați de nevoile autentice și profunde. Nu este un defect, nici măcar un handicap sau o imperfecțiune, ci o caracteristică pe care să o îngrijești cu drag, să îi fi gazdă și să o accepți ca pe o resursă norocoasă și valoroasă care trebuie să fie conservată și protejată.
Sunt de părere că trebuie să reevaluăm fragilitatea, ieșind din obișnuitele canoane conceptuale care o îndepărtează ca pe un obstacol în calea creșterii și a autoafirmării. Nu cred că este corect să fie ignorată, ci mai degrabă poate fi înțeleasă ca o abilitate capabilă să orienteze înspre adoptarea unor măsuri care să țină seama de limitele noastre naturale. În consecință, o aptitudine soft sau, mai bine zis, o competență interpersonală care să restituie individului plăcerea de a se experimenta într-o nouă ordine de valori, dat fiind că, recunoscând-o, se confirmă nevoia de cooperare; condiție care în prezent pare să fie din ce în ce mai mult de dorit pentru promovarea relațiilor de sprijin reciproc și de solidaritate între indivizi și de asemenea, să înlocuiască, în cele din urmă, modele de relații nefericit competitive cu principii de ajutor și pro-sociabilitate.
În opinia mea, există o forță nesuspectabilă care poate să genereze acest nou orizont al omenirii: fragilitatea. Iubiți-o, trăiți-o, nu o goniți, pentru că vorbește despre voi, și vorbește de bine.
Traducere de Elisabeta Petrescu
[1] Evanghelia după Ioan, 15, 18-19 (BIBLIA, versiune redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001)
educăm - prevenim 