Mândria, capra şi posibilitatea fericirii de Elisabeta PETRESCU

„Numai prin lume omul se cunoaşte pe sine, descoperindu-şi propriul trup în anumite relaţii cu celelalte lucruri. De aceea, cercetarea lumii este calea pe care trebuie să apuce omul pentru a-şi cunoaște nevoile şi pentru a se lămuri încotro vrea să se îndrepte. Doar printr-un ocol prin experienţa lumii,  poate el să-şi orienteze impulsurile, la început lipsite de direcţie, şi dobândeşte interese şi nevoi. Iar, odată cu progresul experienţei, se schimbă nevoile înseşi. Numai pe această cale dificilă poate încerca omul să se lamurească în legătura cu el însuşi.”[1]

Pre-textul de mai sus introduce primul pas în  întreprinderea unei căi, deloc ușoară dar esențială pentru progresul experiențial al vieții căci în cele ce urmează voi vorbi de mândrie şi de posibilităţile ei evolutive sau involutive, contextualizând-o în cadrul counseling-ului relaţional de tip PREPOS ca şi caracteristică dominantă a delirantului[2], dar şi ca nuanţă secundară a altor idealtipuri[3]. Prin acest material intenţionez o informare/educare în recunoaşterea dificultăţii pe care acest sentiment îl poate genera chiar înainte de manifestarea sa efectivă, dezvoltarea unei lecturi mai largi şi prevenirea eficientă prin dezvoltarea unor ulterioare resurse ascunse de către celelalte idealtipuri. Mândria este un termen destul de ambiguu, capabilă să creeze disconfort individului dar și să procure satisfacție persoanei.

Pe un site cu temă religioasă, am găsit următoarea definiţie a mândriei ca și viciu capital:

„Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a făcut drac şi din lumină a devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava deşartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, lăudaroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc două surori: îngâmfarea şi neruşinarea. După Sf. Nectarie al Eghinei, îngîmfarea este patima cea mai rea dintre toate şi pricina a tuturor relelor dintre oameni. Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinările, provoacă schismele, răstoarnă aşezămintele, tulbură pacea din lume, aduce lupte şi războaie şi toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naşte neruşinarea, necredinţa, ura, mânia, dispreţul, duşmănia, dispreţuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea; pe când cel ce are smerenie scapă de toate acestea şi le biruieşte. Fericit este cel ce are smerenie, căci acela va moşteni pământul celor blânzi, adică al dreptilor… Căci, cel ce se smereşte pe sine se va înă1ţa.”[4]

Interpretarea laică în Dicţionarul explicativ al limbii române prezintă ca definiţie a mândriei următorii termeni care oscilează precum: sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de plăcere, de bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calităţile proprii; ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulţumire; sentiment de încredere exagerată în calităţile proprii, orgoliu, trufie, îngâmfare; sentiment al demnităţii şi onoarei proprii; atitudine de superioritate nejustificată faţă de alţii; sentiment de mulţumire cauzat de un succes, de o reuşită, de o victorie; măreţie; înfumurare, semeție, falăfudulie, onoare, îngâmfare, frumuseţe, înţelepciune, mândreţe, splendoare, strălucire.

Cuvintele orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare care corespund în parte mândriei, corespund şi unui alt termen care este vanitatea. Onoarea, măreţia, strălucirea şi splendoarea sunt termeni comuni mândriei dar şi gloriei.

Mândria nu este şi nu se propune ca un sentiment banal, fie că are baze solide, fie că suportul ei este doar mult, mult aer. Dar ca să ne rezervăm pentru dulcis in fundo[5] al mândriei în evoluţia ei, încercăm să avem la început un ochi critic şi obiectiv al manifestării sale.

masca mandrieiMândria neevoluată (orgoliul, trufia, îngâmfarea, înfumurarea, fudulia, vanitatea) se instalează în indivizi care, intenţionat sau nu, se apropie de meritele altora sau/şi de concepte măreţe. Ea are funcţie disociativă în relaţia individului cu sine însuşi, cu lumea, cu ambientul, căci atunci când nu este activat un proces de autocunoaştere, individul va căuta să dea consistenţă exteriorităţii, imaginii, prin mecanismul diferenţierii, printr-o atitudine de distanţiere conştientă, intenţională. Cât timp este în căutarea unor blazoane, unor merite, unor identificări, îşi va crea iluzii care sunt adăpostul unor false umbre.

Reasocierea poate avea loc ori exterior, în falsa recunoaştere de către alţi indivizi care promovează aceeaşi valoare (de obicei promovată ca şi absolută), ori interior, în intenţia de a coase propriul ţesut al sine-ului. Mândria obligă la o imagine care să camufleze carenţe diferite (epatarea prin vestimentaţie, obiecte, prin gesturi teatrale, scenografice, prin utilizarea nejustificată şi/sau disproporţionată de diferite citate a unor persoane celebre etc.). În acest stadiu mândria devine partizană a ceva care este împotrivă la altceva, căci devine interstiţiul între două categorii care pot intra in criză şi, de ce nu, în conflict.

Mândrul trăieşte mai mult din ideea pe care o are despre sine sau despre o imagine, despre un concept. Este o stare de plăcere exteriorizată, dar nu de satisfacţie intimă şi o va trăi până când va realiza neproductivitatea acestei stări, căci la un moment dat se va ivi ocazia unei contabilizări personale în care va realiza că lipseşte suportul practic, concret al stării. Evident, cu cât ideea mândriei este mai grandioasă, iar suportul este slab sau nul, cu atât riscul căderii şi al durerii căderii este mai mare, dar doar acea durere poate fi semnalul traseului educativ sau autoeducativ al individului.

Mândria faţă de cei inferiori                                                                                                                             

Individul se consideră unic, cu o excesivă stimă de sine, impenetrabil faţă de smerenie, un ales al sorţii. Rolul pe care îl ocupă îl trăieşte cu multă autosuficienţă.

 

Mândria faţă de egali                                                                                                                                       

Individul afişează o falsă imagine de egalitate, dar în interiorul său este începutul unei competiţii sterile bazată pe exagerata încredere în propriile capacităţi.

 

Mândria faţă de superiori                                                                                                                                     

Apare prezumţia de a avea mereu dreptate, motivând ca unică doar propria interpretare logică a realităţii.

 

Mândria în identitate                                                                                                                                             

Acest tip de mândrie ne îndepărtează din ce în ce mai mult de consistenţa neexplorată a nucleului intim, personal. Construirea unei identităţi exterioare este de fapt o strategie prin care, cu ajutorul unor veritabile (trebuie să fie veritabile!) turnuri de apărare, este protejat propriul nucleu încă necunoscut, sau în curs de cunoaştere (proces lung, complex, dar vital). Sunt mândru că sunt de o anumită naţionalitate…, că lucrez pentru a anumită intreprindere…, că provin dintr-o anumită familie…, că sunt fiica/soţia… lui X, că am studiat medicina, sunt mândru că sunt liberal, de dreapta sau de stânga, etc.

Mândria se poate instala şi în cazul unor situaţii care nu apar în logica cotidiană ca excelente, ca de exemplu: sunt mândru ca sunt sărac, sunt mândru că sunt om simplu (de a defini ce înseamnă om simplu), că mor de foame dar nu am nevoie de banii lui fiu-meu, etc.

În cele mai multe cazuri lipseşte dialogul/relaţia în deplină autenticitate cu altul/alţii iar, în tendinţa netă de a se diferenţia de restul lumii individul acuză indirect un proces de identitate personală.

Mândria manifestată, referitoare la moştenirea strămoşească, trebuie să devină un act de cultură, un act de curaj şi angajament fizic, psihic, civic, moral, social, spiritual care să onoreze memoria strămoşilor noştri, căci dacă părinţii îşi iubesc fiii, fiii îşi onorează părinţii.

Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca zilele să îţi fie lungite pe pământul pe care Hashem, Dumnezeul tău, ţi-l dă tie.” [Exodul 20,12]

Identitatea istorică creată de cei ce ne-au precedat e importantă dar nu e unică. Viaţa ne provoacă la respectul trăirii în demnitatea necesară supravieţuirii fiinţei umane nu ca specie apartenentă la unui regn natural, dar ca şi singura specie care are posibilitatea şi datoria să evolueze.

 

Mândria care pretinde                                                                                                                                               

Este trăită ca un sentiment de încredere exagerată în calităţile proprii generatoare de realizări care par deosebite şi care sunt fructul unor calităţi extraordinare (excesiv, nu?).

 

pablo picasso_joueur_de_flute_de_chevreMândria care emulează                                                             

Individul propune o falsă imagine de slugărnicie dar obiectivul este rivalizarea virtuală a capacităţilor.

Capra râioasă doar cu coada sus stă.

 

Mândria în greşeală                                                                           

Are loc o absolutizare a eului printr-un proces de ignorare sau de subestimare a propriilor greşeli, după care o eventuală promovare greşelilor.

 

Mândria evoluată

Mândria, în acest caz, devine o satisfacţie interioară care premiază persoana care a traversat, a cercetat şi metabolizat în mod util propria experientă care, de cele mai multe ori, este foarte complexă. Ea nu mai este motiv de fală, dar este un motor de lumină interioară, de semeţie, de splendoare, de strălucire. Acea persoană a reuşit să considere şi să evalueze propria criză care a adus-o în faţa nevoii de empatizare cu ceilalţi, şi la descoperirea unităţii de sine în diversitatea umană. Persoana nu se mai percepe ca distantă, ci ca diferită de restul lumii, unde intervine în mod natural, firesc, fără a mai considera necesară manifestarea unor forme extreme în gândire, expresii verbale sau comportament. Este debutul unor relaţii umane care pun capăt izolării, unde nesiguranţa şi confuzia puteau să crească.

Fericiţi cei curati cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.” [Matei 5,8]

A fi premiat cu această fericire semnifică să schimbi mintea, forma ei. A schimba forma minţii tale nu este o simplă schimbare de program. În limbajul biblic, inima este sediul inteligenţei, motiv pentru care prin purificarea inimii se activează un proces de purificare al inteligenţei, şi ca urmare al minţii. Cu ajutorul inteligenţei fiinţa verifică, decide şi discerne. Mintea are funcţia de sintetizator de date şi de reelaborare a datelor în dispoziţii. Deci, prin purificarea inimii, persoana devine mai virtuoasă şi mai dreaptă, este inspirată la un mod diferit (empatic, interpersonal, intrapersonal, logic, dinamic), depinzând de exigenţele momentului şi ale persoanei, de a cunoaşte lumea înconjurătoare, precum și la o justă detaşare de acele lucruri considerate lumeşti şi în consecință la excelenţă. Acestea trei „trepte” sunt pentru individul mândru caracteristici evolutive, caracteristici care îi întăresc voinţa şi în cele din urmă sentimentele nobile.

Zideşte în mine, Dumnezeule, o inimă curată, reînnoieşte în mine un duh statornic.” [Psalmii 50, 12]

Creatorul inimii pure întăreşte spiritul său, creează claritate şi găseşte coerenţă în consolidarea unei conştiinte solide şi mature. Redescoperirea smereniei, a capacităţii de a fi umil (a nu se confunda cu umilit!) traversează acest centru vital şi subtil, care este inima. Noua realitate devine luminoasă şi glorioasă, căci a trecut printr-o transformare.

fericire 2

Oboseala mentală, de analiză, de cercetare şi de acţiune îl va conduce la singurătatea purităţii inimii şi atunci va vedea pe Dumnezeu[6] prin ochii inimii sale.

 


[1] Wolfhart Pannenberg – Ce este omul? Antropologia actuală in lumina teologiei (Editura Herald, Bucuresti, 2012)

[2] Vezi articolul Ideal-tipul sau fenomenologia unei emoţii

[3] Formularea, într-un limbaj comun al acestor idealtipuri sociologice, nu este nici diagnosticantă şi nici etichetantă şi se găseşte în istoria filosofiei şi literaturii, plecând de la cele şapte păcate capitale pe care Aristotel le numea “hainele răului” şi care au fost descrise în Divina Comedie de către Dante Alighieri.

[4] (http://sfvasile.3x.ro/cele7.htm)

[5] Expresie pseudo-latină care semnifică „Desertul este servit la sfârşitul mesei”

[6] Vincenzo Masini – Dalle emozioni ai sentimenti, Editrice Prevenire è Possibile, 2009


Un gând despre “Mândria, capra şi posibilitatea fericirii de Elisabeta PETRESCU

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s