Autor: popazu

Mândria, capra şi posibilitatea fericirii de Elisabeta PETRESCU

„Numai prin lume omul se cunoaşte pe sine, descoperindu-şi propriul trup în anumite relaţii cu celelalte lucruri. De aceea, cercetarea lumii este calea pe care trebuie să apuce omul pentru a-şi cunoaște nevoile şi pentru a se lămuri încotro vrea să se îndrepte. Doar printr-un ocol prin experienţa lumii,  poate el să-şi orienteze impulsurile, la început lipsite de direcţie, şi dobândeşte interese şi nevoi. Iar, odată cu progresul experienţei, se schimbă nevoile înseşi. Numai pe această cale dificilă poate încerca omul să se lamurească în legătura cu el însuşi.”[1]

Pre-textul de mai sus introduce primul pas în  întreprinderea unei căi, deloc ușoară dar esențială pentru progresul experiențial al vieții căci în cele ce urmează voi vorbi de mândrie şi de posibilităţile ei evolutive sau involutive, contextualizând-o în cadrul counseling-ului relaţional de tip PREPOS ca şi caracteristică dominantă a delirantului[2], dar şi ca nuanţă secundară a altor idealtipuri[3]. Prin acest material intenţionez o informare/educare în recunoaşterea dificultăţii pe care acest sentiment îl poate genera chiar înainte de manifestarea sa efectivă, dezvoltarea unei lecturi mai largi şi prevenirea eficientă prin dezvoltarea unor ulterioare resurse ascunse de către celelalte idealtipuri. Mândria este un termen destul de ambiguu, capabilă să creeze disconfort individului dar și să procure satisfacție persoanei.

Pe un site cu temă religioasă, am găsit următoarea definiţie a mândriei ca și viciu capital:

„Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a făcut drac şi din lumină a devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava deşartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, lăudaroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc două surori: îngâmfarea şi neruşinarea. După Sf. Nectarie al Eghinei, îngîmfarea este patima cea mai rea dintre toate şi pricina a tuturor relelor dintre oameni. Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinările, provoacă schismele, răstoarnă aşezămintele, tulbură pacea din lume, aduce lupte şi războaie şi toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naşte neruşinarea, necredinţa, ura, mânia, dispreţul, duşmănia, dispreţuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea; pe când cel ce are smerenie scapă de toate acestea şi le biruieşte. Fericit este cel ce are smerenie, căci acela va moşteni pământul celor blânzi, adică al dreptilor… Căci, cel ce se smereşte pe sine se va înă1ţa.”[4]

Interpretarea laică în Dicţionarul explicativ al limbii române prezintă ca definiţie a mândriei următorii termeni care oscilează precum: sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de plăcere, de bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calităţile proprii; ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulţumire; sentiment de încredere exagerată în calităţile proprii, orgoliu, trufie, îngâmfare; sentiment al demnităţii şi onoarei proprii; atitudine de superioritate nejustificată faţă de alţii; sentiment de mulţumire cauzat de un succes, de o reuşită, de o victorie; măreţie; înfumurare, semeție, falăfudulie, onoare, îngâmfare, frumuseţe, înţelepciune, mândreţe, splendoare, strălucire.

Cuvintele orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare care corespund în parte mândriei, corespund şi unui alt termen care este vanitatea. Onoarea, măreţia, strălucirea şi splendoarea sunt termeni comuni mândriei dar şi gloriei.

Mândria nu este şi nu se propune ca un sentiment banal, fie că are baze solide, fie că suportul ei este doar mult, mult aer. Dar ca să ne rezervăm pentru dulcis in fundo[5] al mândriei în evoluţia ei, încercăm să avem la început un ochi critic şi obiectiv al manifestării sale.

masca mandrieiMândria neevoluată (orgoliul, trufia, îngâmfarea, înfumurarea, fudulia, vanitatea) se instalează în indivizi care, intenţionat sau nu, se apropie de meritele altora sau/şi de concepte măreţe. Ea are funcţie disociativă în relaţia individului cu sine însuşi, cu lumea, cu ambientul, căci atunci când nu este activat un proces de autocunoaştere, individul va căuta să dea consistenţă exteriorităţii, imaginii, prin mecanismul diferenţierii, printr-o atitudine de distanţiere conştientă, intenţională. Cât timp este în căutarea unor blazoane, unor merite, unor identificări, îşi va crea iluzii care sunt adăpostul unor false umbre.

Reasocierea poate avea loc ori exterior, în falsa recunoaştere de către alţi indivizi care promovează aceeaşi valoare (de obicei promovată ca şi absolută), ori interior, în intenţia de a coase propriul ţesut al sine-ului. Mândria obligă la o imagine care să camufleze carenţe diferite (epatarea prin vestimentaţie, obiecte, prin gesturi teatrale, scenografice, prin utilizarea nejustificată şi/sau disproporţionată de diferite citate a unor persoane celebre etc.). În acest stadiu mândria devine partizană a ceva care este împotrivă la altceva, căci devine interstiţiul între două categorii care pot intra in criză şi, de ce nu, în conflict.

Mândrul trăieşte mai mult din ideea pe care o are despre sine sau despre o imagine, despre un concept. Este o stare de plăcere exteriorizată, dar nu de satisfacţie intimă şi o va trăi până când va realiza neproductivitatea acestei stări, căci la un moment dat se va ivi ocazia unei contabilizări personale în care va realiza că lipseşte suportul practic, concret al stării. Evident, cu cât ideea mândriei este mai grandioasă, iar suportul este slab sau nul, cu atât riscul căderii şi al durerii căderii este mai mare, dar doar acea durere poate fi semnalul traseului educativ sau autoeducativ al individului.

Mândria faţă de cei inferiori                                                                                                                             

Individul se consideră unic, cu o excesivă stimă de sine, impenetrabil faţă de smerenie, un ales al sorţii. Rolul pe care îl ocupă îl trăieşte cu multă autosuficienţă.

 

Mândria faţă de egali                                                                                                                                       

Individul afişează o falsă imagine de egalitate, dar în interiorul său este începutul unei competiţii sterile bazată pe exagerata încredere în propriile capacităţi.

 

Mândria faţă de superiori                                                                                                                                     

Apare prezumţia de a avea mereu dreptate, motivând ca unică doar propria interpretare logică a realităţii.

 

Mândria în identitate                                                                                                                                             

Acest tip de mândrie ne îndepărtează din ce în ce mai mult de consistenţa neexplorată a nucleului intim, personal. Construirea unei identităţi exterioare este de fapt o strategie prin care, cu ajutorul unor veritabile (trebuie să fie veritabile!) turnuri de apărare, este protejat propriul nucleu încă necunoscut, sau în curs de cunoaştere (proces lung, complex, dar vital). Sunt mândru că sunt de o anumită naţionalitate…, că lucrez pentru a anumită intreprindere…, că provin dintr-o anumită familie…, că sunt fiica/soţia… lui X, că am studiat medicina, sunt mândru că sunt liberal, de dreapta sau de stânga, etc.

Mândria se poate instala şi în cazul unor situaţii care nu apar în logica cotidiană ca excelente, ca de exemplu: sunt mândru ca sunt sărac, sunt mândru că sunt om simplu (de a defini ce înseamnă om simplu), că mor de foame dar nu am nevoie de banii lui fiu-meu, etc.

În cele mai multe cazuri lipseşte dialogul/relaţia în deplină autenticitate cu altul/alţii iar, în tendinţa netă de a se diferenţia de restul lumii individul acuză indirect un proces de identitate personală.

Mândria manifestată, referitoare la moştenirea strămoşească, trebuie să devină un act de cultură, un act de curaj şi angajament fizic, psihic, civic, moral, social, spiritual care să onoreze memoria strămoşilor noştri, căci dacă părinţii îşi iubesc fiii, fiii îşi onorează părinţii.

Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca zilele să îţi fie lungite pe pământul pe care Hashem, Dumnezeul tău, ţi-l dă tie.” [Exodul 20,12]

Identitatea istorică creată de cei ce ne-au precedat e importantă dar nu e unică. Viaţa ne provoacă la respectul trăirii în demnitatea necesară supravieţuirii fiinţei umane nu ca specie apartenentă la unui regn natural, dar ca şi singura specie care are posibilitatea şi datoria să evolueze.

 

Mândria care pretinde                                                                                                                                               

Este trăită ca un sentiment de încredere exagerată în calităţile proprii generatoare de realizări care par deosebite şi care sunt fructul unor calităţi extraordinare (excesiv, nu?).

 

pablo picasso_joueur_de_flute_de_chevreMândria care emulează                                                             

Individul propune o falsă imagine de slugărnicie dar obiectivul este rivalizarea virtuală a capacităţilor.

Capra râioasă doar cu coada sus stă.

 

Mândria în greşeală                                                                           

Are loc o absolutizare a eului printr-un proces de ignorare sau de subestimare a propriilor greşeli, după care o eventuală promovare greşelilor.

 

Mândria evoluată

Mândria, în acest caz, devine o satisfacţie interioară care premiază persoana care a traversat, a cercetat şi metabolizat în mod util propria experientă care, de cele mai multe ori, este foarte complexă. Ea nu mai este motiv de fală, dar este un motor de lumină interioară, de semeţie, de splendoare, de strălucire. Acea persoană a reuşit să considere şi să evalueze propria criză care a adus-o în faţa nevoii de empatizare cu ceilalţi, şi la descoperirea unităţii de sine în diversitatea umană. Persoana nu se mai percepe ca distantă, ci ca diferită de restul lumii, unde intervine în mod natural, firesc, fără a mai considera necesară manifestarea unor forme extreme în gândire, expresii verbale sau comportament. Este debutul unor relaţii umane care pun capăt izolării, unde nesiguranţa şi confuzia puteau să crească.

Fericiţi cei curati cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.” [Matei 5,8]

A fi premiat cu această fericire semnifică să schimbi mintea, forma ei. A schimba forma minţii tale nu este o simplă schimbare de program. În limbajul biblic, inima este sediul inteligenţei, motiv pentru care prin purificarea inimii se activează un proces de purificare al inteligenţei, şi ca urmare al minţii. Cu ajutorul inteligenţei fiinţa verifică, decide şi discerne. Mintea are funcţia de sintetizator de date şi de reelaborare a datelor în dispoziţii. Deci, prin purificarea inimii, persoana devine mai virtuoasă şi mai dreaptă, este inspirată la un mod diferit (empatic, interpersonal, intrapersonal, logic, dinamic), depinzând de exigenţele momentului şi ale persoanei, de a cunoaşte lumea înconjurătoare, precum și la o justă detaşare de acele lucruri considerate lumeşti şi în consecință la excelenţă. Acestea trei „trepte” sunt pentru individul mândru caracteristici evolutive, caracteristici care îi întăresc voinţa şi în cele din urmă sentimentele nobile.

Zideşte în mine, Dumnezeule, o inimă curată, reînnoieşte în mine un duh statornic.” [Psalmii 50, 12]

Creatorul inimii pure întăreşte spiritul său, creează claritate şi găseşte coerenţă în consolidarea unei conştiinte solide şi mature. Redescoperirea smereniei, a capacităţii de a fi umil (a nu se confunda cu umilit!) traversează acest centru vital şi subtil, care este inima. Noua realitate devine luminoasă şi glorioasă, căci a trecut printr-o transformare.

fericire 2

Oboseala mentală, de analiză, de cercetare şi de acţiune îl va conduce la singurătatea purităţii inimii şi atunci va vedea pe Dumnezeu[6] prin ochii inimii sale.

 


[1] Wolfhart Pannenberg – Ce este omul? Antropologia actuală in lumina teologiei (Editura Herald, Bucuresti, 2012)

[2] Vezi articolul Ideal-tipul sau fenomenologia unei emoţii

[3] Formularea, într-un limbaj comun al acestor idealtipuri sociologice, nu este nici diagnosticantă şi nici etichetantă şi se găseşte în istoria filosofiei şi literaturii, plecând de la cele şapte păcate capitale pe care Aristotel le numea “hainele răului” şi care au fost descrise în Divina Comedie de către Dante Alighieri.

[4] (http://sfvasile.3x.ro/cele7.htm)

[5] Expresie pseudo-latină care semnifică „Desertul este servit la sfârşitul mesei”

[6] Vincenzo Masini – Dalle emozioni ai sentimenti, Editrice Prevenire è Possibile, 2009

Năzuința spre perfecțiune de Marco Ferrini

Sentimentul de inferioritate nu este în sine patologic; se întâmplă să fie experimentat în timp ce contemplăm un abis, un vârf de munte sau splendoarea soarelui în zori.

Noi percepem limitele noastre, slăbiciunile noastre precum și incertitudinile noastre și nu suntem în măsură să ne ocupăm de aceste manifestări, așa cum nu putem compara puterea și vigoarea noastră cu puterea unui elefant, a unui taur sau cu viteza unei gazele.

Ceea ce devine patologic nu este altceva decât competiția care poate stârni sentimentul de inferioritate.

Acest sentiment induce o serie de comportamente reactive și automate ca și constrângerea de a deveni narcisiști sau inhibați și deprimați. În primul caz se formează, prin compensare, un fel de sindrom de superioritate și încercarea ulterioară de a se dori să se exceleze, devenind critici către persoanele care trăiesc mai bine, care sunt mai capabile sau productive sau obiect de o mai mare atenție.

În al doilea caz sensul de inferioritate creează o astfel de inhibare încât persoana devine în mod progresiv din ce în ce mai introvertită, până aproape de a se anula.

Care este atitudinea sănătoasă pentru a putea evita aceste două poziții extreme?             Curajul imperfecțiunii.

ORO di Franco Giannelli

Să năzuiești spre perfecțiune fără să pretinzi vreodată că ai ajuns, să mergi pe calea desăvârșirii fără să demonstrezi cu orice preț că o urmezi, alimentând viziunea sănătoasă a unor noi etape care trebuiesc realizate și a unor proiecte noi, astfel încât să fim conștienți de faptul că perfecțiunea este într-adevăr o realitate ideală iar atunci când este urmărită oferă mai devreme sau mai târziu primele fructe.

www.marcoferrini.net

Traducere de Elisabeta Petrescu

 

Manifestul politic al unui counselor

manifestul politic al unui counselorÎn calitate de observator dar și în calitate de profesionist, observ că în România există o adevărată industrie a relațiilor de dependență, relații favorabile oricărui tip de disconfort, opoziție sau/și în cel mai rău caz conflict interior.

Aspirăm la civilizație? Atunci, pentru că suntem în campanie electorală, avem libertatea să o votăm alegând un candidat pe măsură.

Gradul de civilizație al unui candidat se vede după decența afișată în campanie, după cum folosește campania ca oportunitate de conștientizare a poporului, după cum evită elegant clasicele pârghii de manipulare a maselor. După timpuri tumultoase, dezordinate și confuze s-a creat necesitatea unui învingător care să remotiveze oamenii dezgustați până acum de scena politică. Un învingător cu o mare forță exemplară în echilibrul pe care îl manifestă. Un echilibru care trebuie să fie cheia pentru viitorul unei națiuni și a carei forță, susținută de o „elită de caractere”, poate fi o lectio magistralis pentru un popor unde, din păcate, sunt din ce în ce mai rare cumpătarea, pudoarea, chibzuința.

Cum văd viitorul în România noastră?

Consider că promovarea unei noi conștiințe de sine este prima urgență care trebuie să pătrundă orice structură socială, orice individ. Doar o nouă constiință de sine poate însoți cu succes procesul de renaștere în România, proces lung, dar necesar vitalității națiunii. Ajutorul consistă în formarea operatorilor educaționali care să individueze și să lucreze pe nevoile reale ale persoanelor și nu pe nevoile visate, sugestionate de bombardarea fără criteriu cu informații. Un popor care își recapătă luciditatea își mărește gama de posibilități și soluții, își reprinde posesia propriului timp vital – energie fundamentală în accelerarea noilor pași ai schimbării.

Ceața valorilor poate fi îndepărtată de către o fermă „elită de caractere”. Spun „caractere” și nu „intelectuali” deoarece ființa umană este caracterizată de inteligențe multiple, inteligențe care, reconsiderate și dezvoltate ca potențial personal și unic, atrag respectul diversității către orice individ. Pentru armonizarea unui popor e nevoie de premierea valorilor umane ca de exemplu afectivitatea, fidelitatea, generozitatea, capacitatea de a îi învăța pe alții, smerenia, curajul, implicarea emotivă a semenilor în proiecte de viitor, capacitatea intelectivă.

Propagarea istorică a mecanismului de ierahizare a valorilor descalifică unele și absolutizează altele iar, pentru că există oricum o lege de compensare, istoria ne-a demonstrat că orice absolutizare conduce la devalorizarea și/sau la degradarea valorii în sine. Pe fundalul ierarhizării se naște derâderea, ambiția peste măsură, demotivarea și indiferența, invidia, megalomania, exaltarea.

Argumentul cel mai delicat este acela al confruntării cu analfabetismul spiritual existent nu doar pe teritoriul țării noastre, analfabetism care este o continuă sursă de ură și conflicte. Fără a fi originală, preiau și susțin o teorie a unei noi școli de gândire încă nepopulară în Occident.

Ar fi mult mai bine pentru toți cei care se află în procesul de creștere dar și pentru mulți dintre cei care au o vârstă adultă să li se ofere posibilitatea de revizuire a oricărui Crez existent. Oricărui tânăr ajuns la perioada maturității, să i se acorde libertatea de a alege sau nu de a adera la un Crez, Crez pe care îl simte în acord cu propria personalitate, cu propriul gust spiritual.

Oricare guvern, mai ales în aceste momente de intense tensiuni pe fundal religios, poate contribui la stoparea regresului antropologic prin introducerea în primii ani de școală a orelor de religie, ore care să fie împărtășite de persoane nepărtinitoare, capabile să transcindă apartenența lor religioasă și care să explice în mod corespunzător orice cult religios, aprofunzând la fiecare Crez în parte calități și defecte.

Personal cred că, a vorbi de/și/în numele lui Dumnezeu semnifică o îndreptare în direcția Lui iar cei care simt nevoia să meargă în această direcție, în mod inevitabil, se întorc la chipul și asemănarea Sa, la acei parametri de existență reală, de conștiință și fericire pură. O existență care să presupună responsabilitate și angajament, o conștiință care să solicite cunoaștere, profunzime și sensibilitate, încoronate de sperata fericire pură – desenul continuu al disponibilității între bucurie și iubire umană.

Deocamdată, mulți sunt acei care cresc la școala de panem et circenses iar consecința este aceea de a da cu multă ușurință o lectură grosolană tuturor lucrurilor. Un progres real solicită o rafinare a inimii și a minții. De aceea, consider că realizarea acestui proces nu mai poate fi un lux, dar ar trebui să devină o necesitate.

Elisabeta Petrescu

Toți și Fiecare de Giancarla Mandozzi

Între Toți și Fiecare este trasul cu sfoara, un test de forță decisiv și copleșitor, mai puțin ecologic decât acele competiții de care ne bucurăm în aer liber, întâmpinate de mici adunări festive, zgomotoase și satisfăcătoare pentru petrecerea câtorva ore în libertate. La fel ca în trasul cu sfoara, jocul consistă în deplasarea punctului de echilibru dintre forțele opuse și cel care este mai puternic câștigă și trage după sine pe toți ceilalți.trasul-cu-sfoaraÎntre Toți și Fiecare se tot repetă o astfel de luptă, poate dintotdeauna, dar cu siguranță, de câteva decenii este mult mai ambiguă și cu rezultatul aproape previdibil, prin intervenția suporterilor invizibili, în beneficiul lui… Toți. În acest mod Toți înving și Fiecare, uitând de sine, nu numai că se lasă târât fără să opună rezistență, dar chiar și râvnește, dorește să devină la fel ca Toți și încearcă cu disperare să reușească. Tocmai de aceea, Toți câștigă și câștigă fără măcar să trebuiască să se angajeze foarte mult în luptă, deoarece în momentul în care se prezintă la celălalt capăt al sforii este deja înconjurat de o aureolă atât de captivantă, confecționată cu grijă de către susținătorii săi invizibili, lucru care face din Fiecare un spectator neajutorat.

Aceasta nu este o nuvelă sau o poveste de spus copiilor cu ajutorul căreia să învețe să fie ei înșiși. În ziua de azi, basmele când și în cazul în care vin prezentate copiilor, au un alt gust, alți actori, alte argumente, alte modele cu care să modeleze noile generații. Fiecare și Toți sunt protagoniștii realității noastre, sunt acea dilemă pentru care Fiecare adult este invitat să se măsoare și care în schimb, în mod frecvent, ignoră pentru ca să aleagă calea care apare mai ușoară și mai plină de satisfacții. Suntem conștienți de acest lucru? Poate că da, și totuși facem foarte puțin pentru a îl sprijini pe Fiecare: este de ajuns să observăm comportamentele, atitudinile, să ascultăm plângerile, descărcările sau visele Fiecăruia pentru ca să avem de prea multe ori confirmarea că Fiecare nu este un original, este o copie sau mai bine zis o clonă a unuia dintre numeroasele modele atractive ale Domnului Toți.

domnul-totiDar acest Domn Toți are un chip? Ce face? Ce spune? Ce promite? Unde trăiește atunci când nu se află la celălalt capăt al sforii? Nutrește sentimente? Și, mai presus de toate: cine sunt susținătorii săi invizibili, cum și când îl ajung, îl păcălesc și îl cuceresc pe Fiecare?

Mare este amărăciunea pentru acei Fiecare care încă mai cred cu tenacitate în miracolul unicității irepetibile a fiecărei ființe umane și care se angajează pentru ca Fiecare să extragă inspirație și lumină din propria sa viață. Acei Fiecare și doar ei – cu siguranță în modestă minoranță neglijată de Toți – trăiesc momente de mare descurajare atunci când Rezistența și Adaptabilitatea pe care ar dori să le canalizeze pentru a trage pe Toți către sinele Fiecăruia, sunt adresate tocmai către / împotriva lor, inconfortabili „tulburători” ale unei lumi paradisiace dar mai ales închipuite.

Dar ființa umană merită ca acei Fiecare să continue să îşi cheltuiască orice resursă și energie pentru ca domnul Toți să fie în cele din urmă văzut ca ceea ce este în realitatea de zi cu zi: un hoț de identitate.

 

Din toată inima,

Giancarla Mandozzi

 

 

Traducere de Elisabeta Petrescu

Nota traducătorului: Articol este publicat pe http://www.counselingitalia.it/articoli/4359-tutti-e-ciascuno

Hipersexualizarea – o cursă nebună

Nu se poate educa o societate care a pierdut sensul măsurii și al rușinii.                                   Astăzi, sub ochii tuturor, are loc unul dintre cele mai rușinoase fenomene de abuz legitimizat. Din păcate, trebuie să considerăm că societatea din epoca prezentă este o societate de adulți lipsită din ce în ce mai mult de moralitate, în care pentru ca să exiști e necesar să fii din ce în ce mai vizibil și să te exhibezi în fața unui juriu. În prezent, valoarea principală este aceea de a concura într-o cursă nebună pentru a îți procura cu orice preț o pasarelă, o vitrină sau o scenă pe care să te etalezi. Mulți dintre aceia care nu reușesc să își găsească propriul public, acea audiență care să îi întrețină cu aplauze, recurg în final la expunerea propriilor copii la „stâlpul infamiei”. 

O lume care trebuie resetată, acum… imediat. (Nuccio Salis)

hipersexualizarea

Industria de divertisment este una dintre pricipalele cauze ale hipersexualizării, atât la adulți cât și la copii. Hipersexualizarea este ușor de interiorizat, îndrumă fetele să gândească și să trateze trupurile lor ca obiecte ale dorinței altora. Sexualizarea imaginii feminine reduce încrederea în propriul corp, provoacă disconfort corporal și induce emoții negative, cum ar fi rușinea, anxietatea și dezgustul pentru sie însăși. Expunerea frecventă la idealuri nerealiste de frumusețe și de sex-appeal se traduce tot prin atâtea așteptări, la fel de nerealiste și/sau negative, referitoare la sexualitate. Cu siguranță unul dintre scopurile acestei erotizări precoce este interesul economic enorm: pornografia, cosmetica, farmacologia, totul se învârte în jurul acestui aspect.

Consecințe? Simptome depresive și de anxietate, atitudini inumane și sexiste, epuizarea resurselor personale și a calității relațiilor sociale, psihopatologie, noi dependențe, un consum iresponsabil de medicamente, brutalitate și perversiune, abuz asupra copiilor…

Toate aceastea sunt doar vârful unui iceberg.

 

Extras din pagina http://www.controscuola.it/

 

Traducere de Elisabeta Petrescu

ANGAJATUL

Acest desen animat, cu titlul „El Empleo” (de Santiago Bou Grasso din Argentina), vrea să reprezinte piramidalitatea societății moderne. Fiecare este ȋn serviciul cuiva mai presus de sine ȋnsuşi. Totul este acțiune/agitație/muncă sau mai bine zis angajare ȋntr-o muncă anume, dar lipseşte satisfacția personală pentru că, aşa cum evidențiază videoclipul, nu suntem nimic, doar niște rotițe într-o mașină gigantă care nu funcționează prea bine. Protagonistul apare ca un individ care a reuşit să escaladeze piramida şi să ajungă aproape de vârf, aproape… căci şi el devine doar un preş pentru cineva care nu are timp să ȋl privească sau să ȋi adreseze „anumite cuvinte potrivite”.
Poate că umanitatea ar trebui să ia forma acestei planete, o formă sferică, fără unghiuri, formă ȋn care există posibilitatea unei observări globale şi echidistante față de unicul centru, profund şi stabil. Dar forma umanității actuale este aceea a unei piramide, o formă care sfidează cerul. O ȋntrebare obligatorie: până când?

Comentariu: Educăm, prevenim

 

 

 

 

Fragilitatea ta este forța ta! Lumea nouă va avea nevoie de cei „slabi”

de Nuccio Salis

„De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea.”[1]

Uitaţi-vă la cealaltă parte a omenirii, la acei anti-eroi care stau deoparte, la cei care nu tânjesc să câștige. Ei sunt cei care nu fac presiuni pentru ca să aibă propriul lor colț de glorie, cei care merg înainte răniți, care nu se iubesc prea mult și care nici nu bănuiesc propria lor forţă. Poate chiar neutralizaţi de un sentiment constant de neliniștită vulnerabilitate. Foarte puțini aleși au privilegiul să îi vadă iesiţi din armurile lor. Uneori apar, cu sfială, ca și cum ar fi sosit momentul, încrezători în cei care, în ciuda a orice, au reușit să aducă lumină în „vizuina” lor. Acest lucru este posibil doar acelora care le seamănă cât de puţin, deoarece o astfel de apropiere nu este de obicei îngăduită celor care vorbesc limbajul lumii. Ei sunt cei care așteaptă și au destulă răbdare, sunt cei care permit, cei care cedează, care încă își imaginează și speră că există persoane care să le restituie tot atâta tandrețe.

fragilitate

Ei sunt cei care avansează simţindu-se striviţi de mulțime. Ei sunt acele grăunţe de sare care știu că ceea ce alții consideră ca fiind defecte, sunt pentru ei calităţile care vor reveni în modă, sau poate chiar, pentru prima dată, vor fi admirate ca resurse speciale ale individului uman. Chiar și o anumită psihologie ar dori să îi corecteze, să îi adapteze la stilurile și cerințele culturii dominante. Timiditatea și discreția sunt considerate, din ce în ce mai mult, picioare neputincioase care șchiopătează la orice pas, care îi fac neajutoraţi într-o lume de prădători în lupta pentru predominare, chiar dacă nu s-a înțeles vreodată care ar fi trofeul. Cu toate acestea, ei merg înainte chiar dacă sunt obosiţi de o oboseală cunoscută doar de acela care poartă asupra sa dezaprobarea și prețul nepopularităţii. Cu toate acestea, ei merg înainte arătând tărie, fiind loiali principiilor lor solide, demonstrând coerență. Ei constituie o minoritate copleșitoare care diseminează ceea ce va veni, de cele mai multe ori într-un anonimat aproape total.

Ei au o forță, confundată de mulţi cu contrariul ei, și un curaj de neegalat pentru a se regăsi în direcţia opusă societăţii care îndeamnă la vizibilitate și la ascunderea a ceea ce este mai slab din propriile spaţii.

Ei rezistă îndemnului „Fi tare”, un îndemn care se regăsește în sfera studiilor cu orientare tranzacțională, și care constă în primirea învățămintelor de la figuri parentale ce direcţionează pentru formarea propriei capacităţi de a fi mereu la înălţime pentru ca cel îndrumat să poată să înfrunte orice, să se arate întotdeauna câștigători, decisivi și determinaţi. Ei sunt aceia cărora nu li s-a permis să cadă, sau care oricum trebuiau să se ridice fără întârziere, să își reţină lacrimile și, mai ales, să zâmbească.

În acest caz, nu e nimeni mai rebel decât un fragil, pentru că opunerea sa, de multe ori inconștientă, este cel mai bun balsam vindecător pentru o societate care într-adevăr are mare nevoie de el, chiar dacă îl dezaprobă. El ne obligă să reevaluăm o concepție despre lume care respinge un anumit tip de concurență, în special aceea bazată pe logica prepotenţei. De multe ori auzim cum este acceptat faptul că este corect ca cel mai puternic să domnească și să îl zdrobească pe cel mai slab, această mentalitate cinică fiind apoi transferată și implementată în diferitele câmpuri de acțiune ale omului organizat politic.

De când eram copii am tot auzit spunând că trebuie să răspundem metodic și cu determinare pentru că societatea este violentă și, drept urmare, se aplică legea junglei. Dar oare nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă această atitudine ar fi mai degrabă cauza decât consecința unui astfel de model social, perdant și inconvenient?

Societatea umană nu admite slăbiciuni căci, de fapt, privește handicapul cu un amestec de milă și teamă, pentru ca în cele din urmă să rămână incapabilă să înglobeze și să valorizeze tot ceea ce nu se conformează. Prin urmare, nu poate să se adreseze decât cu același sentiment personalității „fragile” față de care se activează pentru a o redimensiona într-o nouă structură de valori și de atitudini care să o „normalizeze”, pentru a o putea pregăti să stea în picioare într-o lume de duri. Pentru că moda impune să avem stimă de sine, trebuie să fim atenți să nu o lăsăm prada unor interpretări eronate, de exemplu, să nu o confundăm cu gloria deșartă și aroganța. Poate că acest lucru se întâmplă mult mai frecvent decât s-ar putea crede, mai ales în cazul în care scopul obținerii stimei de sine este asociat cu ideea de a fi mai combativi și mai căliți în sfera muncii și a profitului. Degenerarea într-un narcisism patologic și într-o ulterioară încredere în sine poate revela o condiție foarte nefavorabilă, atât pentru sine însuși cât și pentru persoanele care vor avea de a face cu un astfel de subiect.

Și atunci, mult mai bine se recomandă fragilitatea care repropune dreptul de a fi omenește vulnerabili, transparenți, legați de nevoile autentice și profunde. Nu este un defect, nici măcar un handicap sau o imperfecțiune, ci o caracteristică pe care să o îngrijești cu drag, să îi fi gazdă și să o accepți ca pe o resursă norocoasă și valoroasă care trebuie să fie conservată și protejată.

Sunt de părere că trebuie să reevaluăm fragilitatea, ieșind din obișnuitele canoane conceptuale care o îndepărtează ca pe un obstacol în calea creșterii și a autoafirmării. Nu cred că este corect să fie ignorată, ci mai degrabă poate fi înțeleasă ca o abilitate capabilă să orienteze înspre adoptarea unor măsuri care să țină seama de limitele noastre naturale. În consecință, o aptitudine soft sau, mai bine zis, o competență interpersonală care să restituie individului plăcerea de a se experimenta într-o nouă ordine de valori, dat fiind că, recunoscând-o, se confirmă nevoia de cooperare; condiție care în prezent pare să fie din ce în ce mai mult de dorit pentru promovarea relațiilor de sprijin reciproc și de solidaritate între indivizi și de asemenea, să înlocuiască, în cele din urmă, modele de relații nefericit competitive cu principii de ajutor și pro-sociabilitate.

În opinia mea, există o forță nesuspectabilă care poate să genereze acest nou orizont al omenirii: fragilitatea. Iubiți-o, trăiți-o, nu o goniți, pentru că vorbește despre voi, și vorbește de bine.

 

Traducere de Elisabeta Petrescu

 

 

[1] Evanghelia după Ioan, 15, 18-19 (BIBLIA, versiune redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001)

 

 

Nu poți să nu comunici…

Prima axiomă a şcolii californiene menționează: Nu poți să nu comunici („You cannot not comunicate” – Paul Watzlawick, 1971)

… este, de asemenea, adevărat şi faptul că putem să decidem să NU dialogăm.                

Dia-lŏgus este: mediație, interacțiune, partajare, schimb, recunoașterea propriei cât și a altuia identități / libertăți, spațiul în care adevărul nu este deja în posesia cuiva, confruntare dialectică …

L.Pirandello sulla scena

„Toți avem în noi o lume din câte și mai câte; fiecare, cu lumea sa din câte și mai câte! Și cum putem să ne înțelegem, domnule, dacă în vorbele rostite eu pun sensul și valoarea lucrurilor așa cum sunt ele în mine, în timp ce acela care mă ascultă le dă, inevitabil, sensul și valoarea pe care o au în el, în lumea lui lăuntrică? Noi credem că ne înțelegem; nu ne înțelegem niciodată!”

(L.Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor, 1921)

CARL ROGERS – Gândul unui om care nu putea schimba apusul soarelui

de Nuccio Salis[1]

carl rogers apus de soareUn om privea cum valurile se despicau pe stânci. Observa acea mișcare cu mare interes, la adăpostul ferestrei din pridvorul casei. Era capturat în mod special de cum acel continuu du-te vino se prăbușea cu o violență zgomotoasă, înainte de a abandona stânca învăluită cu spumă, și mai ales cum, acea mișcare, în afara faptului că acoperea și reacoperea continuu stânca cu insistență, provoca de asemenea și zdrobirea algelor marine ferm atașate. Acestea dansau în ritmul refluxului furtunii marine, lăsându-se însoțite exact ca spicele de grâu pieptănate de vânt. Nu opuneau rezistență, așa evitau să fie smulse și sfâșiate de pe piatra pe care se stabiliseră. Din orice punct de vedere, această alegere, era o strategie inteligentă. Reprezenta, de asemenea, un fel de mod de a fi. Omul gândi că trebuie să existe o cuorioasă analogie între iarba marină care reapare de fiecare dată când un mare val o îngroapă pentru ca după aceea să se retragă, și ființa omenească care reapare la suprafață după evenimentele vieții cu siguranță copleșitoare, din încercări grele, obositoare, anevoioase și descurajante.

Crezu atunci că fiecare ființă umană, ca și orice algă marină puternic menținută pe stâncă, ar trebui să aibă în interioritatea sa un fel de abilitate înnăscută, o resursă specială pentru a putea face față obstacolelor și dificultăților. Ajunse la concluzia că fiecare individ are o tendință de a se autoreface, poate chiar cu ajutorul altora dacă este necesar, dar oricum, capabil să continue în ciuda rănilor, să trăiască și să existe chiar dincolo de problemele lui. Se gândi la acest lucru în repetate rânduri, în profunzime, și decise să numească această forță care putea fi folosită în caz de nevoie „tendința actualizantă[2]„. Numele acestui om era Carl Rogers[3].

Mi-am permis să romanțez acest episod citat în biografia celebrului psiholog american, care, împreună cu neegalata sa contribuție la răsturnarea unei paradigme care descria umanul într-o antropologie fără întoarcere, captivat de tulburata sa istorie filogenetică, posedat de impulsuri incontrolabile, sufocat de o magmă greu de stăpânit a elementelor subconștiente, a ajutat știința umanistă să ia în considerare, de asemenea, și exprimarea unei forțe naturale pozitivă, constructivă, orientată înspre grija/cura de sine și de aproapele său.

Cu siguranță, el nu era atât de naiv încât să creadă că era suficient doar faptul de a avea o atitudine încrezătoare față de genul uman, astfel încât acesta să poată avea posibilitatea să potențializeze această intrinsecă energie regenerativă. De asemenea, el era convins că, mai degrabă, această tensiune spontană trebuia să fie sprijinită de proiecte valabile și concrete de formare a individului, a grupurilor și a comunităților, și că pentru această cauză trebuiau să fie utilizate, de asemenea, resurse semnificative pentru favorizarea apariției unui nou model embrional al unei societăți renăscute, capabilă să producă relații fundate și susținute de către principiile ajutorării, cooperării, solidarității, egalității, păcii și justiției. Mare parte din viața sa o dedică acestui scop, realizând și propunând schimbări radicale în abordarea științifică a relației de ajutor și deci cu recăderi semnificative asupra viziunii general culturale a omului. În opinia sa trebuiau să fie rediscutate urgent modelele esențiale ale unei societăți care astăzi încă investește toate eforturile sale în alimentarea unui sistem politic, educațional, economic, militar și juridic bazat pe dominarea celui slab de către cel puternic. El critica atitudinea tradiționalistă care stabilea organizarea instituțiilor, toate de altfel cu tendința să păstreze și să apere status quo-ul celor mai privilegiați, în detrimentul mulțimii. Era convins că schimbarea era deja în curs și spera ca aceasta să fie în continuă creștere, în special în rândul generațiilor tinere față de care repunea o încredere cu siguranță exaltantă.

Prindea contur un nou profil al ființei umane care, după opinia sa, ducea la consecințe radicale în ceea ce privește viața socială. Fiecare sector al vieții umane avea și are încă nevoie de inovații de importanță substanțială, pentru schimbarea condițiilor tuturor celor care sunt oprimați de orice formă de nedreptate. Psihologia sa nu era o psihologie academică, limitată, restrânsă în ceea ce privește viziunea științifică, interesată doar în apărarea instituțiilor, departe de a își lua responsabilitatea de a avansa critici sociale și propuneri alternative eficiente. Era o „știință a omului” cu adevărat atentă la nevoile umanului, interesată de fiecare aspect al său, deci deschisă la primirea diferitelor forme de cunoaștere, dispusă contaminării interdisciplinare, capabilă să concureze cu diferite și integrate modele filozofice, științifice și spirituale, fără tabuuri și fără constrângeri axiomatice.

Speranța unei noi fundații civile și umanitare se dezvoltă și crește în mod concret în toți cei care sunt puternic angajați în crearea unei noi societăți care, mai devreme sau mai târziu va învinge deoarece istoria demonstrează că este de partea sa.

Problema este următoarea: care persoană va putea să decidă să se predispună unui model de societate care mută toate paradigmele sale, și care acceptă să încorporeze cunoștințe, moduri de a fi și de a deveni care înainte nu erau cunoscute? Este o întrebare decisivă care ne-o adresăm, deoarece chiar dacă observăm un animal eliberat după ce a petrecut cea mai mare parte a vieții sale într-o cușcă, acesta nu recunoaște realitatea ca lumea de dincolo de gratiile cuștii. El se simte izolat, dezorientat, confuz, speriat, și poate că se supune impulsului de a se reîntoarce la locul detenției sale.

Sună ciudat, dar va trebui ca ființa omenească să se obișnuiască cu condiția libertății / stării de libertate. El va trebui să fie re-educat în a nu avea din nou nevoie să fie sclav, delegatar, indiferent, îngrozit de el însuși și de misterul vieții. Va fi necesar să fie urmărit pas cu pas, pentru că acel teren vast care se va prezenta la deschiderea cuștii, să nu îi facă într-atâta frică încât să renunțe la explorări, la descoperiri, în timp ce învață de la sine să redevină aliatul bucuriei sale, și își recapătă dreptul să fie creativ, explorator, cercetător.

Deci, cine va fi persoana de mâine, într-un viitor care presează pentru o schimbare de direcție epocală? Rogers însuși ne ajută să identificăm câteva elemente pe care le sintetizez și le reinterpretez, dar bineînțeles, fără să schimb structura indicată de el însuși.

În primul rând, chintesența tuturor calităților umane, care contagiază apoi interlocutorii cu care ne confruntăm în timpul vieții noastre, privește în principal curajul de a fi autentici. În această privință, fiecare dintre noi va trebui să accepte practic diversitatea altora. Fiecare este ceea ce este și, tentația de a-l schimba, în plus, cu forțări nesolicitate, îndoctrinări și derutări care profită de eventuala slăbiciune a altora, înseamnă săvârşirea unui act de dezonoare și lașitate. Fiecare este ceea ce este, nu ne rămâne decât să-l acceptăm, observând entitatea persoană cu o privire lipsită de valul iluziei, pentru că, așa cum spune același Rogers „nu se poate modifica apusul soarelui.” El se exprimă cum vrea, cu timpul și culorile dorite.

Persoana de mâine va trebui să aibă un inepuizabil spirit de cercetare, va trebui să se arate deschisă și să manifeste o atitudine cu siguranță antidogmatică, care tinde să rupă cu paradigmele înguste ale tradiției academice și științifice, care rezultă închisă inovațiilor și cenzurantă față de curiozitățile legitime ale oricărui liber cugetător. Va trebui, în mod necondiționat, să se prezinte aproapelui primitor, solidar, participant, empatic, și pentru ca să poată să facă acest lucru în mod eficient va trebui să aibă (și din când în când să întărească) o bună imagine de sine, integră și sprijinită pe o viziune globală, de sine, a altora, a Cosmosului. Va trebui să se conceapă pe sine într-o continuă schimbare, susceptibilă transformărilor, evoluțiilor și schimbărilor, dar mai ales în ceea ce privește capacitatea decizională și cea de aplicare a voinței. Va trebui să se simtă în pace cu mediul natural, cu care să regândească o nouă modalitate relațională bazată pe protecția ecosistemului și delicatelor sale echilibre. Persoana de mâine va trebui să se dedice meditației, să aibă curiozitatea problemelor de ordin spiritual și transcendent, pentru ca să exploreze spațiile inedite de experiență și cunoaștere, ca să mărească și să completeze viziunea de sine.

Principiile fondatoare pe care se articulează această nouă umanitate pot da naștere la următoarele concepte, foarte simple, care inversează literalmente concepțiile actuale ale unei societăți care este bolnavă de ideologia injustiției:

– Persoana înaintea Statului. Valoarea ființei umane înaintea rațiunii de stat; nimic care să justifice războaie, pedeapsa cu moartea și alte forme care să dăuneze drepturilor fundamentale umanitare.

– Inovația înaintea tradiției. Să terminăm odată cu justificările monstruozităților comise de genul uman spunând întruna „așa s-a procedat dintotdeauna”. Curajul experimentării a ceea ce este diferit să poată să fie primit și evaluat fără idei preconcepute, fără persecutarea celui care reprezintă o minoritate embrională a unui gând nou.

– Curajul de a se autodetermina înainte de delegarea către autoritățile externe. Oligarhiile puterilor financiare au substituit dialectica politică și au golit de sens participărea comunității la problemele contextelor și culturilor specifice. Totul este omologat și supus ordinelor prescrise de către liderii interesați doar la extragerea profiturilor materiale din afacerile lor lipsite de orice moralitate, în detrimentul calității vieții noastre. Este necesar ca omul să își recâștige capacitatea populară a autogestionării, pentru refacerea comunității, să respingă orice presiune la uniformizarea la modele discrepante considerând nevoile reale ale fiecărei culturi locale.

– Drepturile omului înainte de păstrarea status quo-ului. Vezi, de asemenea, „Persoana înaintea Statului”. Nu se va mai putea accepta faptul că drepturile omului sunt călcate în picioare și batjocorite deoarece la vârful piramidei au decis exacerbarea dominației asupra lumii.

– Căutarea adevărului înainte de acceptarea necritică a versiunii oficiale. Mulți, prea mulți oameni trăiesc după doctrinele inculcate de către cei care divulgă de prea mult timp inexactități din punct de vedere științific, filosofic, spiritual. Fiecare este chemat să se sustragă acestei înșelăciuni și să urmeze o cale de conștientizare, urmând paradigma adevărului său, cât mai adecvat potențialului său intelectiv.

Trăgând concluziile de rigoare, tendința actualizantă este prin urmare corespunzătoare unei energii care ar trebui să fie înfrumuseţată cu elemente diferite, îmbogățită cu un areal articulat de factori care, funcționând doar la unison și în sinergie, vor permite ființei omenești să se răscumpere din umilitoarea sa condiție de sclav, de care de cele mai multe ori nu este nici măcar conștient, pentru ca să se proiecteze într-un viitor care ne cere să ne exprimăm efectiv bazându-ne doar pe adevărata noastră natură, pentru care suntem cu siguranță dotați de la origine. 

 

Traducere de Elisabeta Petrescu

 

[1] Pedagog de recuperare ADHD (tulburare hiperchinetică cu deficit de atenţie) și counselor trainer cu orientare tranzacțională. A publicat în Italia: „La creatività come qualità totale” (Editore Progetto Cultura, 2008); „La psicologia spiegata dai miti” (Editore Progetto Cultura, 2010).

[2] Tendinţa actualizantă sau tendinţa la actualizare – Tendinţa, prezentă în fundal, a tuturor formelor de viaţă organice de a dezvolta organizări mai complexe, de a-şi împlini potenţialul „în moduri ce au ca scop menţinerea sau dezvoltarea organismului şi orientarea către autonomie”. TA este direcţională, constructivă şi prezentă în toate organismele vii. Poate fi reprimată, dar nu poate fi suprimată decât cu preţul morţii organismului. Ea acompaniază toate motivaţiile: tensiunea, nevoia, creativitatea, căutarea plăcerii. Este caracteristică organismului ca un tot. (Rogers, 1959). Vezi: http://www.psihoterapierogersiana.com/poze/files/tendinta%20la%20actualizare.pdf

[3] Carl Ramson Rogers (Oak Park, Illinois, 8 ianuarie 1902 – La Jolla, California, 4 februarie 1987) a fost un psiholog american, fondator al terapiei centrată pe client (terapia non-directivă) și cunoscut în întreaga lume pentru studiile sale privind counseling-ul și psihoterapia în cadrul psihologiei umaniste. În data de 28 ianuarie 1987 a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace. Moare după câteva zile de un atac de cord, în vârstă de 85 de ani, după ce a petrecut ultimii ani din viață călătorind prin lume ca să explice teoriile sale.