Categorie: COUNSELING sub semnul muzelor

Nu poți să nu comunici…

Prima axiomă a şcolii californiene menționează: Nu poți să nu comunici („You cannot not comunicate” – Paul Watzlawick, 1971)

… este, de asemenea, adevărat şi faptul că putem să decidem să NU dialogăm.                

Dia-lŏgus este: mediație, interacțiune, partajare, schimb, recunoașterea propriei cât și a altuia identități / libertăți, spațiul în care adevărul nu este deja în posesia cuiva, confruntare dialectică …

L.Pirandello sulla scena

„Toți avem în noi o lume din câte și mai câte; fiecare, cu lumea sa din câte și mai câte! Și cum putem să ne înțelegem, domnule, dacă în vorbele rostite eu pun sensul și valoarea lucrurilor așa cum sunt ele în mine, în timp ce acela care mă ascultă le dă, inevitabil, sensul și valoarea pe care o au în el, în lumea lui lăuntrică? Noi credem că ne înțelegem; nu ne înțelegem niciodată!”

(L.Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor, 1921)

„Îmi arunc cârligul într-un mic izvor”

În câteva cuvinte acest cântec taoist oferă nuanțele relațiilor de integrare[1] și de complementarietate[2], relații care, în acest context individul le are cu sine. De ce? Sensul de vinovăție mărșăluiește în sufletul aceluia în care controlul îi limitează exprimarea emoțională și totodată îi înlătură liniștea sufletească. Tensiunea vinovăției se stinge printr-un gest de angajament lucid și de orientare a propriilor energii către un scop dinamic dar mai ales emoțional. Marele gol, rezultatul unei igiene mentale, devine un punct de plecare…

(Comentariul și traducerea de Elisabeta Petrescu)


Fantasma_di_Yugao

Arunc înțelepciunea – repudiez cunoașterea

Gândurile mele rătăcesc în marele gol,

Gândurile mele rătăcesc în marele gol.

Să mă căiesc întotdeauna de răul comis

Nu m-ar ajuta să aduc pacea în inima mea.

Îmi arunc cârligul într-un mic izvor

Dar bucuria mea este ca și cum aș avea o împărăție.

Îmi despletesc părul și mă îndepărtez cântând

Cele patru frontiere răspund refrenului meu

Și iată cum îmi zice cântecul 

Gândurile mele rătăcesc în marele gol.

Cântec taoist (230 d.Hr.)


[1] Integrarea este atingerea echilibrului între emoționalitate și control. Este capacitatea de a funcționa împreună, de cooperare, care se bazează pe o înțelegere reciprocă, electivă și care se îndreaptă înspre un obiectiv comun depășind diferențele individuale.

[2] Fundalul complementarității este liniștea și realismul. Devine antidotul dezamăgirii pentru că nu se bazează pe așteptări fantastice. Este un întreg de armonie pașnică și responsabilitate și este posibilă cu ajutorul prezenței unei apărări bine construite.

 

Fii fericit acum de Maica Tereza de Calcutta

Fii fericit acum …

Nu aștepta să termini facultatea, să te îndrăgostești, să îți găsești un loc de muncă, să te căsătorești, să ai copii, să îi vezi la casa lor, să pierzi acele zece kilograme în plus, să sosească mai repede seara de vineri sau duminică dimineața, să vină primăvara, vara, toamna sau iarna. Nu există nici un moment mai bun pentru a fi fericit. Fericirea este o călătorie, nu o destinație. Muncește ca și cum nu ai avea nevoie de bani, iubește ca și cum nimeni nu te-a rănit în dragoste și dansează ca și cum nimeni nu te-ar vedea.

Adu-ți aminte că pielea se zbârcește, că părul albește și că zilele devin ani. Dar cel mai important lucru este mereu același: forța și convingerea ta nu au vârstă. Spiritul tău este capabil să șteargă orice urzeală. Un obiectiv împlinit este un nou început iar în spatele fiecărui rezultat există o altă provocare. Atâta timp cât ești în viață, simte-te în viață. Mergi mai departe, chiar și atunci când lumea se așteaptă să renunți.

Maica TeresaMaica Tereza de Calcutta – născută Agnesë Gonxhe Bojaxhiu, (n. 26 august 1910, Skopje, Macedonia – d. 5 septembrie 1997, Calcutta, India), călugăriță catolică de origine albaneză care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950. Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări. A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”. A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore. A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003. (Sursă Wikipedia)

 

Traducere de Cleopatra Bitescu

Femeia şi copacul de Puşa Roth

COUNSELING sub semnul muzelor

De când lumea şi pământul, omul a fost în continuă relație nu numai cu alte ființe dar şi cu natura necuvântătoare, natură care, cu cât devenim mai sensibili şi disponibili, nu ne oferă doar un decor, dar, puternice trăiri, relații fidele și imutabile. Citind acest fragment, acum, în prag de Crăciun, i-aș dărui un al doilea titlu: „O, brad frumos, tu ești copacul credincios…” (E. P.)

Femeia şi copaculFemeia și copacul (I)

Dacă gândurile s-ar transmite, lumea ar fi într-un război permanent sau într-o tăcere absolută. Sau, cine ştie, mintea omenească ar inventa filtre, capcane, gânduri ascunse de altele, într-o învălmăşeală pe care nimeni n-ar mai înţelege-o. Vă închipuiţi ce repede s-ar şti cum şi ce invenţie a mai născocit cutare, ce gândesc marile puteri despre celelalte ţări, ce promisiuni fără acoperire se fac? Am fi oare mai bogaţi, mai săraci, mai liniştiţi sau mai neliniştiţi ca oricând? Ea citise de curând un articol despre gâlceava gaiţelor – un fel de parlamentari ai pădurii – şi pe loc se gândi ce minunat ar fi să ştie numai cei de-o teapă cu tine ce vorbeşti. Dacă s-ar citi gândurile, cine ar mai putea avea micile lui secrete? Cred că ar fi o tristeţe infinită, oftă ea. Stătea pe marginea ferestrei, atârnându-şi privirea de copacul ce aproape năvălise în casă, şi un gând năstruşnic îi trecu  prin minte: dacă copacul acesta învaţă să vorbească, oare ce fel de conversaţie am putea duce? O să mă întrebe  de libertatea de opinie? De preţuri? O fi curios de ce sunt oamenii din ce în ce mai trişti? De ce tinerii pleacă, de ce pensionarii – majoritatea – au devenit umbre? O să vrea să afle de ce sistemul sanitar este o ruină, de ce stau oamenii la cozi pentru medicamente compensate, de ce învăţământul este aproape o figură de stil? Ce înseamnă mileniu şi ce noutăţi mai poate aduce el? O fi mai bun sau mai rău decât celelalte? Va dori să afle dacă politica e politică? Dar dacă pune întrebări despre politicieni şi despre averile lor apărute ca frunzele primăvara sau ca melcii după ploaie?  Poate vrea să-l duc la Parlament? Dacă stau să mă gândesc bine cred că s-ar mai găsi loc pentru un copac! Femeia era neliniştită şi-şi făcea o mie de gânduri. Oare ce ar putea să o întrebe copacul? Deodată se răsuci pe pervaz – locul de conversaţie – şi un zâmbet îi lumină chipul. Găsise în sfârşit răspunsul. O să vorbim – ea şi copacul – despre iubire. Se întristă însă şi îndoiala îşi făcu loc în inima ei. Despre iubire…? Păi ce, copacii ştiu să iubească? Şi cine mai are timp de iubire când ura ne-a pătruns oasele?! Simţi deodată o atingere uşoară pe mână şi privi cu surprindere în jurul ei. Copacul îşi plimba frunzele uşor, legănat, de parcă încerca să-i şteargă îndoiala. În acel moment a îngenuncheat-o un gând: dacă copacii iubesc?

Scris în nopţile de tranziţie, 22 nov. 2006

pusa rothPuşa Roth

 

Un artizanat… curat în introducerea lui Pușa Roth

Constantin Băbâi, pictor, sculptor, poet şi visător

idolDin când în când cred că este necesar să revenim la sintagma lui Lucian Blaga care a ajuns la concluzia că „veşnicia s-a născut la sat”, poate şi pentru faptul că lumea satului are partea ei de fabulos, cea care păstrează unicitatea sufletului românesc. Mai este un adevăr de care ar trebui să ne amintim des şi mă refer la expresia „românul s-a născut poet”, expresie care are acoperire deplină în realitate. De-a lungul anilor am cunoscut mulţi oameni talentaţi care n-au studiat la şcoli înalte, dar care, prin talentul nativ, au uimit lumea. Mi-am adus aminte acum de o sintagmă vehiculată din ce în ce mai des o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană: civilizaţia rurală. Se face referire, desigur, la modernizarea satului românesc după standardele satului european. Dar eu mă gândeam la civilizaţia rurală, la spiritul creativ al omului simplu, la păstrarea valorilor culturale moştenite, semn distinctiv într-o epocă a globalizării. Ei, vorbă multă, sărăcia omului! Am aflat de la prieteni că undeva, într-un sat din Moldova trăieşte un om, Constantin Băbâi, pictor, sculptor, poet şi visător. Am căutat pe internet, am întrebat şi am găsit un articol semnat de Sabina Gheorghe şi apărut în „Eveniment local”, Ediţia de Vaslui, marţi, 13 noiembrie 2012 pe care vă invit să-l citiţi şi dvs.

Sculptor în săpun

„Constantin Băbâi din Vutcani, are un talent mal puţin obişnuit. Bărbatul de 55 de ani îşi sculptează idolii în săpun. El reuşeşte să modeleze chipuri în numai câteva minute folosindu-se de un briceag. Constantin Băbâi a făcut până acum sute de sculpturi din lemn, lut ars sau săpun, pe care le oferă în dar.                              

Cu ajutorul unui briceag, un cetăţean din comuna Vutcani, Constantin Băbâi transformă o bucată de săpun într-un chip sau o statuetă în doar câteva minute. Cu o îndemânare de invidiat, bărbatul de 55 de ani reuşeşte să-şi sculpteze idolii chiar şi cu ochii închişi. De cele mai multe ori, îl inspiră personajele biblice, precum Maica Domnului, Iisus sau Sfântul Ioan. Personajele istorice sau genii ale literaturii române îi sunt la fel de dragi şi le-a săpat chipul în acelaşi material moale pe care cei mai mulţi îl folosesc la spălat. Mozart, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Eminescu, Ion Creangă ș.a. au influenţat imaginaţia artistului.

Constantin Băbâi nu are nici un loc de muncă. Deşi nu are nici o sursă sigură de venit nu-şi vinde creaţiile, ci le oferă celor pe care îi simte abătuţi din cauza grijilor cotidiene sau unor instituţii. Nu primeşte bani nici măcar pentru materialul folosit. Nu are televizor acasă, nu pentru că nu şi-ar permite unul, ci pentru că refuză categoric să ia contact cu «mizeriile» care se difuzează pe posturi.

Credinţa în Dumnezeu îl îndeamnă să ducă un trai retras, dincolo de tentaţiile lumii moderne.

«De copil am zis: dă-mi, Doamne, un dar aparte! Mi l-a dat. Dacă am inspiraţie, sculptez oriunde, mergând pe stradă sau în sala de aşteptare din gară. Săpunul se modelează cel mai uşor şi nu am nevoie nici de unelte speciale, nici de un spaţiu anume. De câte ori citesc pe chipul unui om supărarea, modelez repede dintr-un săpun chipul Maicii Domnului sau al lui Iisus Hristos şi i-l dăruiesc. La vederea lui, toţi se lumineză la faţă», afirmă Constantin Babâi. El ne-a mai spus că are şi alte pasiuni. Scrie zile întregi până la epuizare: «Scriu poezii. Eu le spun Taine. Poate o să le public la un moment dat.»

Artistul crede cu tărie că societatea modernă a luat-o pe un drum greşit: «Totul se uniformizează, toţi sunt egali, toţi au facultate. Trebuie un echilibru în societate. De asta suferim, din lipsă de valori. Dacă e prea multă buruiană, floarea se sufocă, aşa cum ne sufocăm şi noi din pricina lucrurilor rele care ne înconjoară».

Băbâi a dăruit cunoscuţilor dar şi străinilor peste 1.000 de chipuri sculptate în săpun. De asemenea, a realizat numeroase icoane pe lemn sau sculpturi în lut şi argilă. Foloseşte ca suport lemn de tei, cireş, nuc sau plop. În majoritatea lucrărilor folosește fragmente biblice: Arestarea Mântuitorului în Templu, Iisus vindecând copilul de epilepsie, Rugăciunea Maicii Domnului etc. Câteva dintre sculpturi au fost dăruite unor instituţii sau unor biserici. De exemplu, pentru Mănăstirea Cernica a sculptat un înger care citeşte într-o carte şi un călugăr. Înainte de 1990 l-a sculptat pe Bogdan Vodă (în ipsos), lucrare care a fost dăruită abatorului din Vaslui. Mai sunt şi alte biserici din judeţ, dar şi din judeţele Iaşi şi Botoşani care adăpostesc creaţiile sale.”

Am avut curiozitatea să aflu mai multe despre domnul Băbâi şi cu ajutorul unor oameni deosebiţi am reuşit să iau legătura cu acest om care şi-a dedicat tot timpul pasiunilor sale. Constantin Băbâi este originar din comuna Vutcani, judeţul Vaslui şi după ce a terminat opt clase, a urmat cursurile unei şcoli profesionale, după care a urmat liceul la seral, apoi cursuri de contabilitate de un an. O biografie ca multe altele, dar pasiunea nu l-a părăsit niciodată, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „De la vârsta de şapte ani, iubeam sculptura şi modelajul. Realizam în mărime naturală chipul prietenilor mei, din argilă, iar aceasta se întâmpla la marginea râului care trece prim mijlocul satului Vutcani. La 13 ani am început să scriu poezie. Tatăl meu avea magazin, iar eu obişnuiam să pictez chipul oamenilor ce veneau la cumpărături şi le ofeream portretul la plecare.

Am considerat că pentru aceste lucruri sunt născut şi nu am încetat vreo clipă să dăruiesc semenilor mei mii de sculpturi, fără să cer recompense. Am realizat tablouri, picturi pe pânză şi carton, pe care le-am dăruit.

Am scris poezie de suflet, am 30 de manuscrise, am scris zi şi noapte cu lacrimi, până la epuizare, acestea fiind taine de la Dumnezeu.”

Iată, cum Iisus alege

Pe pământ de a lucra

Nu orice sau pe oricine

Ci pe cel ce-l va urma.

(Fragment din poezia Mărturisirea nu se face oriunde şi oricui de Constantin Băbâi)

 

„Cele o sută de orașe” de Vincenzo Costantino Chinaski (poezie de „Cușcă”)

Câteva cuvinte…

Nu consider curajul un antidot al fricii dar poate deveni o destinație a fricii responsabile. Evident pasajul trece prin coridorul timorii, având în spate riscul obsesiei și al maniilor, iar în față oportunitatea răspunderii, unul din primele sintoame ale maturității. Conștientizarea emoției te regăsește singur, ca Polyphemus în peştera sa. În acea singurătate ai posibilitatea să te observi, să te vezi ca și cum ai face acest lucru pentru prima dată. Dualitatea acestei experiențe se confirmă atunci când observi replica ei în celălalt și atunci începe comprehensiunea, dialogul, medierea, întâlnirea…

Iar dacă trădarea așteptărilor te face să renunți la rigidități, la scheme preconfecționate fără a îți pierde esența atunci prefer să îl citez pe Lao Tzu spunând că poți să te  întorci la origini căci: „Întoarcerea la origini este eternitatea […] / Mișcarea eternă este întoarcerea la origine.”

Atunci, în toată această călătorie emoțional-circulară[1], armonică vei descoperi acel capăt de stradă unde începe adevărata libertate.                                                                                 (Comentariul și traducerea de Elisabeta Petrescu)

Fiecare dintre noi are propriile închisori, mentale, fizice …
Toată lumea trăiește acolo …
Dar atunci când pereții încep să se micșoreze,
fețele devin anonime …
Când oglinda începe să te tutuiască …
Când trotuarele îți provoacă amețeli și
strada seamănă cu covorul tău roșu …

Pune tot laolaltă bagajul tău …

Umple-l cu amintiri, speranțe, cuvinte, povești trăite și povești care trebuiesc trăite …
Umple-l cu emoții, muzică, lupte, iluzii de epocă, întrebări și răspunsuri …
Găsește-ți  un prieten și începe împărtășirea, explorarea …
du-te la voia întâmplării, lasă lacrimile tale pe pernă, întâlnește-te cu viața, înfruntă-te cu durerea, fură dragostea …

Să nu ai o destinație ci o sută, încearcă să te întorci înapoi pentru că întoarcerea
dă sens călătoriei….
Gândește-te la Polyphemus și la singurătatea lui și respectă singurătatea altuia …
Mergi în jurul lumii …
Nu te plimba cu ea …
Eliberează-te de tine însuți și de așteptare …
Pentru a iubi viața trebuie să trădezi așteptările …
Uită-te în jur și stai departe de cei care se mărturisesc liberi …
Gustul libertății este frica …
Doar cei care se tem de libertate au curajul să o urmărească …


[1] Călătoria emoțional-circulară – presupune redescoperirea și abilitatea trăirii interactive a celor șapte emoții de bază.

Stăpânul rezervaţiei de Pușa Roth

Sunt unele bătălii care lasă victime în realitatea imaginarului cotidian. Uneori, prin ascultarea a astfel de oameni, oameni care trăiesc în densitatea acestui imaginar, se creează o ofertă minimă, dar indispensabilă de afecţiune. Acel gram de afecţiune îi readuce amabil într-o lume populată de alte fiinţe, unde în schimb, riscul complet al izolării riscă să alieneze individul până la extrem. În dezvăluirea acestui fapt real, Puşa Roth apropie două realităţi într-un dialog în care ea răspunde prin canale non verbale dar subtile, de profundă ascultare şi profundă observaţie.

Comentariu de Elisabeta Petrescu

1soldatonapoleonico_1contadina_graffito_ 1826_Lafaye_Belgio

 

Aprilie 2010                                                                                                                               Stăpânul rezervaţiei

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Avea barbă, neîngrijită însă, părul destul de lung strâns sub o caschetă de pânză din acelaşi material cu cel al uniformei. Până aici nimic nu părea nefiresc, mai ales că bărbatul a început să caute ceva prin raniţă. Mi-am imaginat, iniţial, că face parte din vreun detaşament militar care a fost prin teatrele de război din Irak, Afganistan, sau pe unde vor mai fi fost militarii români. S-a oprit brusc din căutat, a privit atent la călători, mi s-a părut că s-a uitat spre mine şi imediat a început să povestească ceva. Am crezut că vorbeşte la mobil prin hands free dar mi-am dat seama repede că nu este aşa. Am devenit mai atentă crezând că m-a întrebat ceva, probabil de vreo staţie de autobuz unde ar fi trebuit să coboare, şi eu nu am înţeles.

„Mă scuzaţi, nu am fost atentă”, am spus cu jumătate de gură.

Nu a dat semne că m-ar fi auzit şi ridicând puţin tonul, a continuat de parcă nici nu aş fi existat pe scaunul din faţa lui. Brusc, am devenit mai atentă, la ceea ce omul povestea, agitându-se puţin.

„Poate nu ştiţi că eu sunt stăpânul rezervaţiei, că am fost bărbat şi acum sunt femeie?” Am crezut că este o glumă, de, era duminică, imediat după prânz, când unii au ceva mai mult chef de vorbă. Nu numai eu, dar şi ceilalţi oameni aflaţi pe scaunele de apropiere şi-au întors privirea spre acest bărbat care devenise dintr-o dată puţin ciudat. Când a realizat că are „public”, a continuat pe acelaşi ton: „Am avut sâni, dar mi-au pus cenuşă pe ei şi i-am pierdut! Ah, trebuie să mă însor, să mă tund, să mă dau cu sacâz şi vaselină ca să fiu frumos! Nu, nu, mai bine mă mărit, că ei m-au transformat în femeie!”

S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat spre fereastră şi a continuat, de data asta, puţin emoţionat: „Vezi degetul acesta pe care am inelul?”, s-a adresat personajului pe care, acum sunt sigură că l-a văzut prin fereastra sau în fereastra autobuzului.

„A fost înlocuit cu un deget de plastilină!”, a continuat el. Dacă mi s-ar da Intercontinentalul eu l-aş refuza, dacă aş primi un microscop să-mi privesc celulele de la degetul mic.

Am vrut să mă mut pe alt scaun, ceva mai departe de el, dar am fost fascinată de „lumea” în care trăia acest om, de reacţiile lui, de spaimele lui, de grijile pe care le avea, şi, de ce nu, de ideile lui, desprinse parcă dintr-un roman SF. Starea omului s-a schimbat în câteva secunde şi, ca un copil, a început să plângă. A întins mâinile cerând ajutor oamenilor-fantasme cărora li se adresase până acum: „Daţi-mi două ace de gămălie, ca să pot să-mi salvez viaţa!”

Trebuia să cobor. Omul a rămas pe locul lui şi sunt sigură că nu avea o ţintă precisă. Ieşise, poate, la plimbare cu „prietenii”. Era departe de lumea noastră, cea pe care noi, cei mulţi, o numim lumea normală, dar nici lumea lui nu era mai liniştită decât a noastră. Să nu mai fi suportat această realitate? Posibil.

Pușa Roth

 

 

„Nu am nevoie de bani” de ALDA MERINI

Câteva cuvinte
Alda Merini spunea: „Nu încercați să-i prindeți pe poeți deoarece vă vor scăpa printre degete„. Aceasta poetă din Milano iubea cuvintele simple, era o persoană care făcea din poezie manifestul nevoilor sale.                                                                                                       În poeziile sale duritatea cotidiană este aproape respinsă de simplitatea cuvintelor.         Prima frază „Nu am nevoie de bani” poate fi contestată deoarece criza acestui moment ne strigă în urechi, ne trage de toate simțurile pentru a ne activa într-o balansare materială, dar cred că strigătul poetei era îndreptat către adevărata lipsă a umanității și anume aceea de „emoții inteligente” care să consolideze sentimente statornice, suportul unei materii umane vibrante, capabilă de regenerare.                                                                                         „Nu am nevoie de bani” nu ne îndepărtează de pâinea cea de toate zilele dar ne atenționează că așa cum bine știți mulți dintre dumneavoastră, „Nu numai cu pâine trăieşte omul…” (Comentariu și traducere de Elisabeta Petrescu)

Nu am nevoie de bani.
Am nevoie de sentimente,
de cuvinte, de cuvinte alese cu înțelepciune,
de flori chemate gânduri,
de trandafiri numiți prezențe,
de vise care populează copacii,
de cântece care fac statuile să danseze,
de stele care murmură la urechea iubiților ….
Am nevoie de poezie,
această magie care arde greutatea cuvintelor,
care trezește emoțiile și oferă culori noi.

Alda Merini (Milano, 21 martie 1931 – Milano, 1 novembre 2009)

„Dacă vrei, tu chiamă-le emoții”… de Lucio Battisti – Giulio Rapetti Mogol

Poezia este un cuvânt care se vrea mai mult decât atât?… Desigur, emoție trăită, ascultată și împărtășită.                                                                                                   Traducere și introducere de Elisabeta Petrescu

Bagatella de Franco GiannelliUrmărește cu privirea o egretă deasupra râului și apoi

Regăsește-te să zbori

și să te culci fericit pe iarbă pentru a asculta

o durere subtilă

Și noaptea să urmărești cu privirea colina pentru a descoperi

unde se duce la culcare soarele

Întreabă-te de ce atunci când intră tristețea

în adâncul inimii

precum zăpada nu face zgomot

și să conduci ca un nebun cu farurile stinse pe timp de noapte

pentru a vedea

dacă totuși este atât de greu să mori

Și să strângi mâinile pentru a opri

ceva care

este înlăuntrul meu

dar nu este în mintea ta

Să înțelegi nu poți

Dacă vrei, tu chiamă-le emoții

Dacă vrei, tu chiamă-le emoții

Să ieși din landă dimineața

Acolo unde nu vezi la un pas

pentru ca să te regăsești

Să vorbești de unele și de altele cu un pescar

pentru multe ore în șir

ca să nu simți că ceva înlăntru moare

Și să acoperi cu pământ un răsad verde

în speranța că poate

să nască într-o zi un trandafir roșu

Și să iei la pumni un om singur

pentru că a fost un pic nepoliticos

știind că ceea ce arde nu sunt jignirile

și să închizi ochii pentru ca să oprești

ceva care

este înlăuntrul meu

dar nu este în mintea ta

Să înțelegi nu poți

Dacă vrei, tu chiamă-le emoții

Dacă vrei, tu chiamă-le emoții