Categorie: PERSONOLOGIE

DESPRE PERSONOLOGIE

 

Propunere pentru discutarea utilizării în counseling a termenului personologie în locul termenului psihologie – de Vincenzo Masini și Rita Gherghi

Termenul personologie este atribuit de obicei psihologului Henry Murray[1] care l-a folosit în 1938 pentru definirea unei ramuri a psihologiei care se ocupă cu studiul personalităţii. Termenul are origini diferite şi se găseşte în acele părţi ale gândirii filosofice care pot fi rezumate ca şi „filozofie a persoanei.”
Prin personologie se poate înţelege, în sens strict, o doctrină care centralizează în conceptul de persoană sensul realităţii. Este personologie orice ştiinţă care revendică demnitatea ontologică, gnoseologică, morală, socială, spirituală şi relaţională a persoanei, împotriva negărilor materialiste şi de asemenea împotriva antitezei sale intelectualistice, sau mai bine zis dispunerea gândirii să se ipostazieze pe sine însăşi ca pe un absolut, lipsit de persoana care gândește acel gând.

Dervish de Ammar Alnahhas

Prin urmare sunt persoanele „umane” sau „spirituale” care gândesc gândul, ca în cazul în care dimensiunea spirituală este superioară şi mai extinsă decât cea umană, aceasta trebuie să fie cel puţin „persoană” sau să aibă o extindere mai amplă a „persoanei”.
O contribuţie importantă conceptului de personologie provine de la Şcoala de la Frankfurt[2]. Adorno[3] şi Horkheimer[4] trec de la acest concept pentru analizarea devalorizării şi depersonalizării individuale produsă de către „industria culturală[5]” care a produs omul ca pe o fiinţă generică, lipsită de conştiinţă individuală, de iniţiativă morală autonomă şi uşor de manipulat.
Personologia dezvoltată la Frankfurt repune în centru un om dealtfel eliminat ca şi conştiinţă de sine, un om care nu coboară niciodată în profunzimea sa pentru a găsi propria sa umanitate şi autorealizarea sa ca persoană autonomă.
Recent Axel Honneth[6], sociolog al Şcolii din Frankfurt, pune accentul pe conceptul de „recunoaştere” pentru a discuta despre disconfortul produs de lipsa de recunoaştere a revendicărilor referitoare la identitatea personologică şi nu doar de revendicările raţionalist – utilitariste.

Formula lui Rosmini[7] este, în acest sens, semnificativă: „Aceea ce este, dar nu este persoană, nu poate exista fără prezența unei alte persoane”. Astfel rezumă viziunea personologică în toată integritatea sa: „ființa în principiu este personală şi tot ceea ce nu este personal în ființă este derivat de la persoană, ca mijloc de manifestare a persoanei şi de comunicare între persoane”. „Persoana” este un individ în carne şi oase dotat cu demnitate, cu gândire, în relaţie cu ceilalţi, cu istoria, cu structuri socio-religioase, cu transcendentul, cu propriul sine.
Chiar şi definiţia fenomenologică propusă de Edith Stein[8] „persoanei” este extrem de utilă: „Persoana este un subiect de o viaţă egologică actuală, care are un corp şi un suflet … dotată de un caracter şi care dezvoltă calităţile sale sub efectul circumstanţelor externe şi care, în aceasta devoltare, desfaşoară o înclinaţie originală.” Dezvoltarea persoanei este un proces de auto-cunoaştere de sine şi de cunoaştere a persoanei străină de scopul cunoaşterii de sine. Ontologia Existenţei este prin urmare subordinată a aceea a Ființei. Existenţa vine de la ex-sistere, adică „ceea ce vine de la …” şi „care îşi găseşte fundamentul pe/în …”. Fiinţa Umană există în funcţie de traseul constiinţei pe care îl aplică în devenirea ca persoană.

De aceea se poate argumenta că conceptul de uman precede conceptul de persoană, aşa cum şi conceptul de umanitate precede conceptul de personalitate. Fiinţa umană devine persoană în evoluţia sa şi nu tuturor fiinţelor umane le este dat, din motive genetice, economice, relaţionale, sociale şi politice să îşi poată dezvolta pe deplin structura lor personologică. Identitatea biologică precede conștiinţa şi conștiinţa precede personalitatea. Ştiinţa personologică tinde să urmărească fiecare germen de „persoană” în creaturalitatea pe care o întâlneşte cu scopul de a o identifica şi de a îi oferi demnitate.
Deci prin urmare este o ştiinţă diferită de psihologie. De fapt psihologia studiază comportamentul indivizilor şi procesele lor mentale. Astfel de studiu se referă la dinamicile interne ale individului, la relaţiile care există între acesta din urmă şi mediul înconjurător, comportamentul uman şi procesele mentale care există între stimulii senzoriali şi răspunsurile corespunzătoare.

Chiar dacă provine din termenul grec psyché psihologia nu este studiul spiritului sau al sufletului dar, adaptându-se noilor perspective, a devenit studiul minţii. De fapt există psihologia umană şi psihologia animală, sau psihologia diferitelor forme ale minţii.

Aplicaţiile personologiei ating următoarele domenii:
1) etică: unde persoană, raţionalitate şi libertate se trasformă una în cealaltă cu dublul imperativ „să se acţioneze în conformitate cu conştiinţa şi să se formeze o conştiinţă.”
2) estetică: acolo unde poeticul universal este văzut, nu ca și conformare a operei la așa zisă „frumuseţe ideală”, sau la un tip intelectiv de frumuseţe, dar ca și conformare a operei la singularitatea expresivă, având ca și consecinţă caracterul unicității, al originalității, al noutății produsului artistic ca și manifestare a unei intimități în profunzimea simţirii sale. Așa deci, frumoasa operă, pentru singularitatea sa expresivă, partecipantă a aceleași singularităţi a persoanei, devine un imperturbabil termen de o valoare nepreţuită.                 3) social: raportul social, care este endogen în persoană, din punctul de vedere al personologiei nu se configurează niciodată în sensul că persoana este funcţie a ordinului coasociat, dar în sensul că este ordinul coasociat funcţie a persoanei. Societatea oferă un scop persoanei şi nu invers.                                                                                                             4) educativ: în persoană, valoarea educativă este pentru dezvoltarea a ceea ce „este doar al individului”, sursă de demnitate şi responsabilitate morală.                                                      5) relaţională: deoarece personologia nu aspiră să construiască în mod abstract personalitatea „normală”, dar ea tinde să prevină coincidențele negative care o pot denatura şi devia de la dezvoltarea sa, să sprijine dificultăţile sale şi să servească la dezvoltarea conştiinței sale.

Nota traducătorului

[1] Henry Alexander Murray (New York, 13 mai 1893 – 23 iunie 1988) a fost un psiholog american care a studiat necesitățiile ființei umane

[2] Şcoala din Frankfurt a fost fondată de filozofi neo-marxiști în 1923 cu numele de Institutul de Cercetare Socială la Universitatea din Frankfurt. A fost modelată după Institutul Marx-Engels din Moscova. Odată cu ascensiunea nazismului, „Şcoala de la Frankfurt” a fugit din Germania, stabilindu-se la Geneva pentru un an, iar apoi s-a mutat temporar la New York ca afiliată a Universitatii Columbia.

[3] Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno (11 septembrie 1903 – 6 august 1969) a fost un filozof, sociolog,  muzicolog și compozitor german. A fost un membru al Școlii de la Frankfurt alături de Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas și alții.

[4] Max Horkheimer (Stuttgart, 14 februarie 1895  – Nürnberg, 7 iulie 1973) a fost un filozof și sociolog german.

[5] Vezi http://ro.scribd.com/doc/72370832/Industria-culturala#scribd

[6] Axel Honneth (Essen, 18 luglio 1949) este un filozof german; Director al Institutului de Cercetări Sociale, este considerat cel mai important filozof al generației a treia a Școlii de la Frankfurt (după prima generație a lui Max Horkheimer și Theodor Adorno și a doua a lui Jürgen Habermas).

[7] Antonio Francesco Davide Ambrogio Rosmini Serbati (Rovereto, 24 marzo 1797 – Stresa, 1º luglio1855) a fost un filozof și preot italian.

[8] Edith Stein (Breslavia, 12 ottobre 1891 – Auschwitz, 9 agosto 1942), este o gânditoare de origine evreiască convertită la catolicism; Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein) a fost canonizată de papa Ioan Paul al II-lea în 1998.  Un an mai târziu, în 1999, acelaşi Ioan Paul al II-lea a proclamat-o patroană a Europei.

*Imaginea publicată reprezintă unul din tablourile dedicate dervişilor de către Ammar Alnahhas, pictor sirian stabilit în România.

Traducere de Elisabeta Petrescu

Eu devin ceea ce văd în mine însumi…? de Elisabeta PETRESCU

La început, munții erau munți și apele erau ape, atunci când am penetrat înțelepciunea[1], munții nu mai erau munți și apele nu mai erau ape, dar când am ajuns esența[2], munții au devenit din nou munți și apele din nou ape[3].

munte_apa

Văzut din exterior, cu ochii logicii cotidiene, ființa se prezintă ca un peisaj în care muntele devine, cu axa sa verticală, calea cronologică a vieții și apa, prin orizontalitatea acesteia, simbolul care urmărește evenimentele. Prin descrierea simbolică confirm, de asemenea, capacitatea deosebită a omului de a folosi, într-un limbaj aproape codificat, ceea ce dorește să facă mai puțin sau deloc vizibil. Acest limbaj apropie omul de înțelepciune, acea înțelepciune care transformă individul doar în transparența sa și care îi doboară granițele care îl separau de lume. Totul devine armonios, perspectivele devin mai clare și din ce în mai mult cu mai puține erori. Ceea ce înainte putea fi subiect de abstractizare, speculație, dorință, proiecție devine adevărat, frumos și bun. Ceea ce apărea inițial doar prin formă, devine conținut, devine rezultatul unei ecuații personale, experiențiale; repertoriul de unde va fi selecționată, extrasă esența. Această esență nu este comună, ci dimpotrivă, este distinctă, diferită pentru fiecare ființă în parte, așa cum diferită este interpretarea fiecărei experiențe în parte. Astfel, individul, de multe ori generic și superficial, cu ajutorul exercitării organelor sale de simț (senti) și cu ajutorul facultăților simțurilor (mente), funcții ce aparțin căii conștiinței sale, manifestă persoana în dimensiunile spațio-temporale ale interiorității sale. Acel individ/munte care trebuie cunoscut/escaladat devine, în aceste condiții, în primul rând pentru el însuși persoană, „o persoană în carne și oase, dotat cu demnitate, cu capacitate de gândire, în relație cu ceilalți, cu istoria sa personală, cu structuri socio-religioase, cu transcendentul, cu sine.”[4]

Văzută din exterior, această cale poate fi originală sau nu, dar cu siguranță va fi unică și autentică, pentru că persoana în cauză nu se mai înșeală pe sine în conversația sa intimă, nu mai este schița unei ficțiuni în oglinda poveștilor, dar acceptă să fie ceea ce este și ceea ce viziunea sa interioară îi dezvăluie. Reamintesc că pentru a avea această viziune trebuie să cultivăm toate celelalte simțuri, mai obiective și mai puțin înșelătoare, dar, de asemenea, mai puțin rafinate.         

Numai prin lume omul se cunoaşte pe sine, descoperindu-şi propriul trup în anumite relaţii cu celelalte lucruri. De aceea, cercetarea lumii este calea pe care trebuie să apuce omul pentru a-şi cunoaște nevoile şi pentru a se lămuri încotro vrea să se îndrepte. Doar printr-un ocol prin experienţa lumii,  poate el să-şi orienteze impulsurile, la început lipsite de direcţie, şi dobândeşte interese şi nevoi. Iar, odată cu progresul experienţei, se schimbă nevoile înseşi. Numai pe această cale dificilă poate încerca omul să se lămurească în legătura cu el însuşi.[5]

ceea ce văd în mine însumi

Un înțelept spunea “eu devin ceea ce văd în mine însumi[6]. Această declarație pare profetică și pozitivistă, cu siguranță este mentală. Dincolo de simțuri și dincolo de minte există conștiința care face o diferență mult mai mare și mai subtilă. Printre altele, istoria umanității, care pare a fi o cronologie de războaie, revoluții, cuceriri, descoperiri, pacte și tratate, comedii, miracole, convingeri iraționale sau antiraționale, nu este altceva decât istoria conștiinței umane. Omul a cutreierat în timp, încercând să intervină în materialitate, subjugând-o și declarându-se câștigătorul lumii. Este o cronologie de povești de identificare cu idealuri, obiecte, de multe ori valori care nu ne aparțin, fenomen care a dat naștere la criză, cu precizia unui orologiu. Ar fi o viziune îngustă, dacă am spune că evenimentele care au determinat criza sunt doar rezultatul dinamicilor externe. În fiecare om există o capacitate subiectivă de gândire, de elaborare a stimulilor și de direcționare a propriului comportament. Istoria este scrisă de interacțiunea dintre aceste capacități subiective, de afinitățile, de opozițiile diverselor prezențe în propria ființă, care povestesc și reprezintă schimbările în bine sau în rău. Și atunci când istoria se repetă în mod ciclic, atunci invitația este clară, conștiința trebuie să facă un salt. Evident, saltul presupune o acțiune înlăuntrul ființei, un traseu făcut de o adevărată disciplină interioară. Nu este îndeletnicirea minții, sau agitația frenetică, cea care ne face vitali. Aceste modalități pot confirma, eventual, că avem o viață exterioară, o viață care, cu toate acestea, poate să nu aibă un suport vital, autentic. Exterioritatea poate să promoveze capacități funcționale, cum ar fi distragerea atenției, uitarea, confuzia, stabilitățile ocazionale ale făpturii inconstante cum ar fi fantezia și imaginația. Omul, cu ajutorul concentrării mentale și al controlului sau mai bine zis, gestionarea capacităților interioare, propunându-se intenționat ca subiect al experienței, doboară false iluminări și superstiții, mută obisnuințe și cliché, de multe ori adoptate ca modele de referință, dar care nu îl ajută să descopere adevărata sa identitate.

Constiința pură este subtilă și profundă, situată dincolo de spațiu și timp și, prin urmare, dincolo de orice posibilă identificare cu lumea empirică. Cei care simt nevoia să meargă în această direcție, în mod inevitabil, se întorc la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, la acei parametri de existență reală, de conștiință și fericire pură. Existența presupune responsabilitate și angajament, conștiința solicită cunoaștere, profunzime și sensibilitate, fericirea pură este desenul disponibilității continue între bucurie și iubire. Această întoarcere traversează contexte sociale și mai ales relații, în care, o dezbatere temeinică și o investigație lucidă și sinceră redau ființei o adevărată identitate spirituală. În timp ce ființa, din ce în ce mai conștientă de specificitatea și unicitatea sa, dezvăluie propriul mister, rigiditățile dogmatice scandează reguli comportamentale dezlegând absolutismele lor.  Făptura care devine persoană înțelege noblețea și măreția vieții în care puțini sunt eroi, dar în care toți trebuie să fie cei mai buni protagoniștii de ei înșiși.


[1] În textul original înțelepciunea este asociată termenului zen

[2] Esența [lui zen]

[3] Ch’ing-Yuan, un maestru zen antic chinez

[4] Edith Stein

[5] Wolfhart Pannenberg – Ce este omul?, Editura Herald, București, 2012

[6] Sri Aurobindo